Rolul familiei Neuman în viața publică a Aradului

Rolul familiei Neuman în viața publică a Aradului. Microbiografia familiei Neuman scrisă de Puskel Péter și publicată în volumul “Povești arădene de succes” (“Aradi sikertörténetek”, IJK-2010)

Nici în vremurile trecute și după toate probabilitățile nici în cele din viitorul apropiat nu a existat și nu va exista vreo familie cu un rol atât de pozitiv în evoluția și dezvoltarea vreunui oraș din Crișana sau Banat, de-a lungul mai multor generații, precum a fost familia Neuman în viața Aradului. Nu există aspecte ale vieții economice, sociale, culturale sau chiar sportive din perioada cuprinsă între mijlocul secolului XIX și până în zilele noastre care să nu poarte pecetea impregnată prin contribuția, fie ea conceptuală sau materializată a dinastiei Neuman.

A fost o familie mare; numeroasă; a cărei membrii au învățat încă de la vârste fragede să lucreze pentru comunitate. Au pornit de jos și au ajuns pe culmile cele mai înalte ale existenței burgheze. Au știut să-și sporească averea astfel încât de fiecare dată și în fiecare situație au lăsat în urma lor ceva durabil. Nu este de mirare că numele Neuman este până în zilele noastre o veritabilă legendă, nu doar în Arad, ci în toată partea de vest a țării. În activitatea familiei Neuman criteriile legate de naționalitate sau religie nu aveau nici o relevanță, adică nu se făcea nici un fel de discriminare; ca să utilizăm o sintagma modernă. Vegheau foarte grijuliu la păstrarea foarte bunei reputații dobândite cu o naturalețe și cu o eficiență care au făcut ca nici în cei mai înnegurați ani ai dictaturii, cu excepția anilor naționalizării, să nu fie etichetați cu apelativele cu care au fost marcați foștii industriași. Dimpotrivă, numele lor era (și înca mai este!) pomenit cu respect și recunoștință.

Primii mebrii ai familiei provin de la Buzinka din comitatul Abaúj-Torna (localitate aflată în vecinătatea orașului Košice din Slovacia de astăzi) și au ajuns pe meleagurile Aradului în cea de-a doua jumătate a anilor 1840. Strămoșii lor se ocupau cu comerțul de pene, ducând viața obișnuită a comercianților evrei itineranți. Dintre cei cinci băieți ai familiei,  Mór și Jakob au murit de tineri. Cei trei frați rămași în viață; Ede (1828-1900), Alfred (1835-1915), iar mai apoi Daniel (1837-1928) și-au dat repede seama că în perioada autocrației care a urmat reprimării mișcărilor revoluționare din 1848-49, viața de comerciant itinerant devenise foarte riscantă. Este de notorietate rolul tragic care revenise Aradului în episodul care a încheiat mișcarea revoluționară. Capitularea de la Șiria și execuția celor 13 generali ai armatei revoluționare, precum și amintirea sutelor de prizonieri au ținut departe oamenii de manifestările publice. Cu atât mai mult; străinii erau primiți rareori în casele lor. Climatul de nesiguranță și teamă era predominant în oraș. Delatorii mișunau în crâșme, în hanuri, ba chiar și în târgurile săptămânale. În Casa cu lacăt, arestul jandarmeriei imperiale era plin cu “suspecți”. Evreii arădeni care simpatizaseră cu mișcările revoluționare din 1848, învățătorul Jeiteles Leó redactând chiar și un ziar care se numea “Der Patriot” (ca represiune, generalul imperial Schlick a impus un tribut militar imens asupra comunității locale) erau foarte îndeaproape supravegheați de copoii imperiali.

Noua întreprindere a fraților Neuman a pornit foarte modest ca urmare a recunoașterii necesităților economice. Cei trei tineri fondaseră în 1851 o mică distilerie la marginea orașului, pe drumul care ducea la Pecica. Întreprinderea a confirmat foarte repede chiar și cele mai îndrăznețe năzuințe ale celor trei frați. Numele Neuman îcepuse să devină cunoscut cu adevărat în Arad după ce în doar câțiva ani mica distilerie se transformase într-o veritabilă fabrică. La începuturi producția zilnică era de 10-15 hectolitri, dar cererea uriașă de băuturi spirtoase făcea ca depozitele să ramână mereu goale. Pentru a nu rata buna oportunitate de afaceri ivită, fabrica a fost extinsă în 1862 adăugândui-se și o moară cu aburi. În 1867 s-a declanșat un incendiu, iar fabrica a ars până în temelii. Dar cei trei frați erau făcuți din altă stofă, nu s-au dat bătuți și nu au renunțat. Veniturile pe care le aveau permiteau o repornire în forță pentru realizarea planurilor pe care le aveau. Deci au construit o fabrică mai mare și mai modernă decât cea inițială.

Evoluțiile favorabile din economia anilor care au urmat compromisului din 1867 au fost exploatate cu istețime de către frații Neuman. Produsele și serviciile lor erau mai bune și mai ieftine decât cele similare oferite de concurență. Piața lor de desfacere era în continuă expansiune. În câțiva ani antrepriza arădeană din industria alimentară avea să devină cea mai mare din domeniu în Ungaria și mai apoi în întregul imperiu. Al doilea impas a venit în 1882, când un nou incendiu a făcut ravagii, dar avariile au fost remediate și producția a fost repornită în doi ani. Produsele spirtoase erau exportate, invitațiile din partea diverselor târguri și expoziții internaționale curgeau fără contenire, iar premiile obținute erau din ce în ce mai numeroase. La finele veacului XIX fabrica de spirtoase producea la mare capacitate, în timp ce moara cu aburi măcina 90 de mii de maje de grâu. Peste câțiva ani fabrica de drojdie situată în apropiere a fuzionat cu fabricile Neuman, mărind și mai mult grupul industrial.

În concepția familiei Neuman munca și învățătura ocupau un loc la fel de important. Alfred urma studiile superioare comerciale la Zürich, finalizate mai apoi în Germania. Imediat după ce a promovat bacalaureatul în Arad, fratele său Daniel a dobândit și experiență practică; a învățat meseria de lăcătuș și chiar mai mult decât atât; în conformitate cu obiceiul vremii a devenit ucenic itinerant sub mâna mai multor meșteri. Stăpân fiind pe cunoștințele sale profesionale s-a înscris la Universitatea Tehnică din Karlsruhe unde a obținut diploma de inginer după care și-a desăvârșit pregătirea la Viena și la Budapesta. Concomitent interesul său profesional a fost stârnit de dezvoltarea foarte dinamică a “Lumii noi”. A petrecut mai multe luni pe continentul american unde a studiat viața economica a Statelor Unite, aplecându-se îndeosebi asupra factorului uman din spatele dezvoltării. În timpul studenției lui Daniel, frații săi au întregit platforma industrială cu o fabrică de drojdie și au deschis o filială la Viena. Conducerea acesteia i-a fost încredințată lui Adolf care aparținea celei de-a doua generații arădene a familiei Neuman. Adolf și-a petrecut prima parte a vieții în orașul imperial, dar ori de câte ori era nevoie de sfaturile sale se întorcea acasă. În familia Neuman deciziile importante erau rodul înțelepciunii colective. Faima complexului industrial al fraților Neuman s-a răspândit în tot imperiul și a stârnit curiozitatea împăratului.

Însoțit de o delegație numeroasă, împăratul și regele Franz Joseph a vizitat complexul industrial arădean în 1884. Suveranul a fost foarte mulțumit de cele văzute. La vremea respectivă, din produsele secundare ale morii și fabricii de spirtoase erau întreținute crescătorii uriașe de porci și vite, ceea ce a avut ca rezultat o producție complet integrată; un lucru foarte modern pentru epoca în discuție. După toate probabilitățile, vizita suveranului a avut un rol determinant în acordarea rangului nobiliar („Végvári") familiei de industriași arădeni, rang acordat tuturor membrilor familiei. Gratificarea imperială a fost o onoare deosebită pentru că Franz Joseph nu era foarte generos în acordarea rangurilor nobiliare. Utilizarea prefixului împerial a mai avut de așteptat până în 1903, iar ridicarea la rangul de baron a mai durat încă zece ani. Între timp Daniel obținuse titlul de “consilier imperial”. Memorabila vizită imperială din 1884 a fost imortalizată pe o tabliță de marmură așezată pe clădirea principală a fabricii (ca și toate celelalte obiecte care aminteau de moștenirea imperială, după 1920 tăblița a fost îndepărtată, iar împreună cu ea a dispărut și bustul lui Neuman Ede din curtea fabricii, realizat de sculptorul Róna József). Frații Neuman nu vânau cu orice preț titlurile și recunoașterile oficiale. Își făceau treaba, produceau plusvaloare cu pricepere și bucurie.

Progresiv produsele fabricii au devenit cunoscute în toată Europa și chiar pe alte continente după ce au cucerit piețele răsăritene și cele ale Africii de nord din Turcia și până în Egipt; în urma prezențelor la târgurile internaționale de la Viena, Trieste, Hamburg sau Londra. La începutul secolului XX fabrica dotată cu cale ferată uzinală și iluminat electric, incluzând aici moara și crescătoriile de animale asigurau aproape o mie de locuri de muncă. Fabrica era condusă de Daniel, căruia i s-a alăturat Samu (1855-1912) și Adolf, repatriat de la Viena și de asemenea mai tânărul Alfred, venit și el tot de la Viena unde își terminase studiile (1871-1930). Frații Neuman au înființat în 1885 o fundație cu un capital social inițial de 20 de mii de coroane în folosul școlarilor săraci. În 1890 cu ocazia comemorării morții soției sale Adolf a depus la una din bănci fondurile care urmau să constituie capitalul social al unei noi fundații pentru ajutorarea copiilor orfani. Orașul beneficia și indirect de pe urma ascensiunii și consolidării imperiului Neuman. Decenii la rând industriașii Neuman s-au numărat printre cei mai mari plătitori de impozite.  

O schimbare spectaculoasă s-a produs în viața familiei și fabricii atunci când unul din membrii cei mai activi și caracterizat de o mare vitalitate; l-am numit aici pe Károly, și-a încheiat studiile și s-a alăturat fraților săi la conducerea afacerii din Arad. Károly a studiat dreptul la Cluj, după care în acord cu obiceriurile vremii și ale familiei a făcut un periplu de studii mai amplu prin Europa; în Germania, Franța și Spania. După revenirea la Arad a preluat conducerea morii (inclusiv moara Széchenyi care era situată pe amplasamentul actual al magazinului Ziridava și care făcea parte din activele complexului industrial Neuman. Acest obiectiv industrial a fost distrus de un incendiu în perioada interbelică). În vecinătatea fabricii de spirtoase aflate în cartierul periferic Gai frații Neuman au construit în 1892 pentru copiii angajaților și pentru copiii locuitorilor cartierului o școală și o grădiniță (actualmente Școala Generală nr.10 Frații Neuman).

Nici unul dintre membrii familiei nu a uitat că au pornit de jos. Din acest motiv în toate etapele vieții au dat dovadă de sensibilitate socială și solidaritate cu tinerii talentați și harnici de condiție materială modestă. Pe lângă sprijinul acordat prin intermediul fundațiilor mulți dintre copiii muncitorilor și funcționarilor au fost ajutați și în mod direct nu doar în formarea de bază, ci și în cea universitară.

La vremea respectivă familia avea deja o reputație solidă în oraș, iar rolul pe care îl juca în viața publică a orașului era unul important. Au considerat ca fiind onorantă implicarea socială multilaterală, nu doar ca pe un simplu gest de politețe cuvenit poziției și renumelui pe care îl aveau. Soția lui Daniel, Neumanné Fürst Mária (1852-1914) a fost fondatoarea unei societăți de caritate a femeilor și a pus bazele unei cantine sociale care a funcționat vreme de mai multe decenii. Pentru a asigura resursele financiare necesare acțiunilor caritabile a organizat o sărbătoare populară la nivel național și a editat albumul „Cantina populară spirituală – Szellemi népkonyha” publicat în 1900 cu o prefață scrisă de Jókai Mór și cu articole scrise de somități ale timpului, precum scriitori și artiști ca Mikszáth Kálmán și Blaha Lujza sau Mark Twain și Gustav Mahler. Fondurile astfel obținute erau folosite pentru finanțarea operelor de caritate.

Reflectarea implicării sociale și inventarierea activităților publice ale baronului Daniel nu sunt sarcini ușoare. În acest paragraf dorim scoaterea în evidență a rolului său în viața muzicală a orașului. În acest context se remarcă prin importanță sprijinul permanent acordat Societății Filarmonice din Arad. Anterior în oraș fusese fondat încă din 1833 primul conservator din țară care asigura o educație muzicală de bază. Din rândul dascălilor acestui așezământ s-a format la începutul anilor 1890 prima orchestră simfonică a orașului; Societatea Filarmonică din Arad amintită în rândurile de mai sus. În aceași notă îl amintim și pe mai tânărul Adolf Neuman, născut în 1859, implicat la rândul său în numeroase activități în beneficiul comunității. S-a remarcat prin sprijinul pe care îl acorda societăților de caritate, dar și-a încercat norocul și în politică fiind vicepreședinte al Partidului Muncitoresc timp de mai mulți ani. Ca un pasionat al fotografiei a susținut în mod constant Foto-Clubul din Arad fondat în 1906.

Familia Neuman a contribuit financiar la ridicarea impozantului Palat Cultural inaugurat în 1913. Pe lângă locuința familială din centrul orașului, cunoscută drept Casa Neuman (înregistrată în cărțile funciare din 1909) familia Neuman a ridicat mai multe palate impunătoare; veritabile bijuterii ale centrului Aradului până în zilele noastre (în Palatul Neuman ridicat în mai multe etape în ultimul deceniu al secolului XIX pe baza planurilor arhitectului Milan Tabaković locuia doar baronul Daniel).

Frații Neuman meritau pe deplin titlul de baron cu care au fost onorați toți membri familiei. În conformitate cu uzanțele și spiritul vremii prin acest gest se recunoșteau contribuția avută la înflorirea vieții economice și operele de caritate înfăptuite sub patronajul lor. Certificatul de acordare a titlului de baron emis la data de 29 septembrie 1913, semnat de împăratul și regele Franz Joseph și primul ministru Tisza István consemna “… se acordă gratuit demnitatea de baron cu prefixul “Végvári” lui Neuman Adolf senior, lui Neuman Daniel și lui Neuman Adolf junior și moștenitorilor legali ai acestora în semn de recunoaștere a meritelor dobândite în plan economic și caritativ” (putem presupune că s-a renunțat la ultima literă “n” conformă ortografiei numelui Neuman odată cu începerea utilizării prefixului nobiliar).

Toate acestea constituiau însă doar preludiul acțiunilor filantropice de mai târziu ale fraților Neuman. Fără pretenția exhaustivității putem aminti câteva: la aniversarea a 40 de ani de la înființarea firmei (1891) au donat zece mii de coroane pentru întreținerea grădiniței de pe lângă școala populară din Gai. În 1903 au donat o sumă considerabilă pentru înființarea Institutului de pensii al ziariștilor din Ungaria. După moartea lui Neuman Ede senior au înființat mai multe fundații cu un capital social de 20 de mii de coroane, iar dobânzile anuale erau împărțite săracilor. Tot cu sprijinul lor a fost construită în 1904 Școala evreiască de băieți din Piața Bocskai. În 1912 Neuman Adolf tatăl și fiul au donat 250 de mii de coroane pentru înființarea secției de boli infecțioase a spitalului de copii. Tot în 1912 au pus bazele fondului de pensii al angajaților și funcționarilor din fabricile Neuman. Au alocat nu mai puțin de 300 de mii (!) de coroane pentru realizarea acestui obiectiv. A fost unul din primele fonduri de pensii din Ungaria.   

În primul deceniu al secolului XX, Károly, fiul lui Neuman Dániel a devenit principalul continuator al tradiției de familie. Absolvent de drept, dar având și cunoștințe solide de economie a considerat că venise timpul pentru demararea unui alt tip de intreprindere industrială pe care o planificase cu mai mult timp în urmă împreună cu fratele său Samu. Fabrica de textile și bumbac “Hungaria” a intrat în funcțiune în 1909 cu ateliere de filatură, țesătorie și finisaj. Utilajele au fost comandate de la firma Norton din Anglia. Noua unitate industrială a fost dotată cu echipamente și instalații corespunzătoare celor mai înalte standarde tehnice ale momentului și era extinsă și modernizată aproape anual. Károly era înzestrat cu o capacitate organizatorică genială; cu muncitori formați în industria meștesugărească arădeană și cu cei mai buni specialiști contractați temporar din Europa centrală fabrica și-a făcut un nume în mai puțin de un deceniu și a prosperat chiar și în timpul marii recesiuni economice din timpul primului război mondial. Schimbările politice și Unirea nu au clătinat din temelii cele două mari uzine arădene. Frații Neuman s-au adaptat repede la noile condiții. Cu ajutorul specialiștilor uzinelor au căutat cu fervoare noi piețe de desfacere peste Carpați. Nu și-au renegat cultura de proveniență și nici limba maternă, dar au fost loiali noii puteri instalate care deținea poziții din ce în ce mai puternice în viața economică. Filiala vieneză a fost relocată la București. Și noua putere avea nevoie de frații Neuman!

Familia a acordat un sprijin important comunității maghiare ajunse la statutul de minoritate în eforturile sale de regăsire. Au sprijinit cu sume importante ridicarea clădirii Gimnaziului catolic construit din donații publice pe terenul pus la dispoziție de ordinul minoriților. În 1919 comunitatea maghiară din Arad rămăsese fără o clădire proprie de gimnaziu pentru că la Gimnaziul Regal (astăzi Colegiul Național “Moise Nicoară”) clasele cu predare în limba maghiară au fost lichidate progresiv. Cele două mari fabrici arădene asigurau la vremea respectivă câteva mii de locuri de muncă, iar prin organizarea eficientă a muncii, disciplină și produsele de calitate excelentă constituiau exemple de urmat pentru dezvoltarea industriei din vechiul Regat. Fabrica de spirt și drojdie, precum și moara cu aburi au păstrat pentru o vreme numele fraților Neuman, după care adaptându-se timpurilor s-au reorganizat ca societate pe acțiuni. Mai târziu au funcționat sub denumirea Indagrara S.A. și au continuat să-și diversifice paleta de produse păstrându-și poziția de lider pe piață. Uzina textilă “Hungaria” a fost redenumită ITA – acronim pentru Industria Textilă Arădeană.

În perioada ascensiunii fascismului Károly, pe atunci cel mai în vârstă dintre frații Neuman, a emigrat în Statele Unite ale Americii. Fratele său mai mic Alfred (1871-1930) nu mai trăia la vremea respectivă. Din fericire în familia acestuia din urmă existau numeroși urmași și astfel succesiunea la conducerea fabricilor era posibilă. Imensa moștenire a fost lăsată lui Ede, Ferenc și Mariei, dar odată cu aceasta s-au transmis și sarcinile de a continua dezvoltările industriale, acțiunile caritative și implicarea socială pe multiple planuri tradițională în familia Neuman. Lui Ede i-a revenit fabrica de produse spirtoase iar Ferenc a moștenit fabrica textilă. Maria a trăit mai mult în străinătate și a învățat în institute elvețiene fiind foarte puțin prezentă în Arad. Nu era atrasă de chestiunile economice, în schimb era pasionată de fotografie și a patronat cu generozitate activitățile artistice până la sfârșitul vieții. După legiferarea numerus clausus și introducerea legilor rasiste care vizau populația evreiască Ede a emigrat și el în Anglia de unde a plecat mai departe în Statele Unite. Conducerea celor două fabrici i-a revenit astfel lui Ferenc, născut în 1911, foarte tânăr și lipsit de experiență la vremea respectivă.

Cât timp a fost elev, nepotul lui Károly; l-am numit aici pe Ferenc, tocea cu coatele băncile Gimanziului Romano-Catolic din Arad. Károly și-a dat seama timpuriu de capacitățile cu care era înzestrat fiul fratelui său, capacități moștenite de toți bărbații familiei și pe care le-am numi astăzi abilități manageriale. Mai târziu l-a trimis în Anglia să învețe “cu ce se mănâncă industria textilă” unde a și urmat studiile Universității Tehnice din Manchester, după care s-a întors acasă unde și-a început cariera “de jos” ca simplu muncitor sub îndrumarea celor mai buni specialiști, acumulând astfel experiența profesională de care avea nevoie.  Când a plecat, Károly era sigur că cele două imense platforme industriale arădene au rămas pe mâini bune sub conducerea mezinului familiei. Cu toate acestea urmărea de la distanță succesiunea evenimentelor și își consilia nepotul rămas acasă ori de câte ori era nevoie.

Baronul Ferenc a adaptat cele mai bune tradiții englezești la condițiile existente în Arad. A reorganizat producția și a selectat cu mare grijă personalul tehnic. Cu ajutorul meșterilor aduși din Germania, Austria și Cehia a revoluționat industria textilă din Romania care se afla în primii săi ani la vremea respectivă. Conducătorii tinerelor uzine din Regat și din Moldova au învățat meserie la Arad timp de mai multe decenii. Uzina textilă arădeană era fără pereche la vremea aceea, neavând concurență pe piața românească, iar produsele ei erau la mare căutare și în străinatate. Făcea exporturi în numeroase țări europene. Muncitorii și tehnicienii câștigau bine, meseria se transmitea din tată în fiu pentru că în uzina arădeană de textile chiar și poziția de muncitor necalificat era echivalentă cu un trai zilnic decent garantat.

Singurul din familia Neuman care a rămas acasă, burlacul Neuman Ferenc (Francisc) se bucura de o popularitate deosebită, perfect ilustrată fiind de apelativul „baronul Feri“ cu care se făcea referire la persoana sa. În perioada interbelică nu a existat eveniment al vieții sociale din Arad la care baronul Feri să nu fi fost prezent sau la succesul căruia să nu-și fi adus contribuția în mod direct sau indirect. Este aproape redundant să amintim de succesul său în rândul reprezentantelor sexului frumos care se întreceau să-i facă pe plac. Din relatările cercului de persoane apropiate știm că și baronului Feri îi plăcea tot ce era frumos, având o atitudine cavalererească veritabilă cu iubitele sale, dar a evitat obligațiile pe termen lung. Și cercul său de prieteni era unul destul de larg, dar nu toți îi căutau prietenia dezinteresat. Ca să folosim un jargon foarte la modă astăzi; erau mulți cei care căutau să-i intre în grații din spirit de caterincă sau pentru diverse beneficii.

Francisc Neuman

Demarat la sfârșitul anilor 1920 la inițiativa baronului Károly, proiectul de construcție a Coloniei UTA pentru personalul tehnic și meșterii uzinei a fost continuat de Ferenc (Francisc). Colonia era compusă din zece clădiri cu etaj, tip vilă cu confort sporit și se afla în vecinătatea imediată a uzinei. Plata utilităților (consumul de curent electric și apă potabilă) era de asemenea subvenționată de uzină. Era o stare de fapt fără precedent în România! Clădirile și curțile coloniei UTA construite în urmă cu nouăzeci de ani sunt până în ziua de astăzi mai spațioase și mai confortabile decât locuințele de la blocuri.

Tot baronul Feri a fost primul în România care a construit în vecinătatea ambelor uzine grădinițe pentru copiii angajaților. Pasiunea pentru munca sa era de asemenea legendară. Se povestește că venea la serviciu înaintea tuturor la ora șase dimineața; când într-o fabrică, când în cealaltă, fiind ultimul care pleca. Asta doar în cazul în care părăsea incinta uzinei pentru că avea un apartament cu mai multe camere chiar într-una din clădirile fabricii de spirt și drojdie. În timpul cât au fost în vigoare prevederile legale care discriminau evreii și mai târziu sub regimul Antonescu a fost nevoit să cedeze formal direcțiunea uzinelor altor persoane (Răutu și Pop), dar a ramas cel care conducea uzinele din umbră. A salvat astfel ambele fabrici de la falimentul total.

Dimensiunea umană a industriașului Neuman Francisc a fost revelată în anii celui de-al doilea război mondial. A jucat un rol deosebit de important în împiedicarea prin mijloace financiare a deportării evreilor din sudul Transilvaniei și Banat. Nu s-a vorbit timp de decenii despre aceste fapte fiind negată chiar și existența măsurilor îndreptate contra evreilor. În scrierile politice interne și externe din ultimii ani numele baronului a fost menționat în numeroase rânduri. Au ieșit la iveală documente care dovedesc în mod convingător că Neuman Francisc nu doar și-a salvat numeroși „oameni buni“ de la muncă silnică sau trimitere pe front prin intermediul banilor și relațiilor pe care le avea ci; conform memoriilor aristocratului Mocioni-Stârcea, persoană din anturajul Regelui Mihai I,  împreună cu industriașul Max Auschnitt au abordat consilierii lui Antonescu cu o sumă echivalentă cu 50 de milioane de franci elvețieni cerând amânarea deportării evreilor din sudul Transilvaniei, aflată pe ordinea de zi la momentul respectiv. Imensa sumă a fost pusă la dispoziția armatei. În raportul întocmit de colonelul SS Richter se amintește de donația baronului arădean și de scopurile acesteia. A ieșit la lumină și faptul că în ultimele luni ale războiului baronul Feri lua prânzul la restaurantul Capșa din București în compania generalului american Schuyler, șeful comisiei de supraveghere a armistițiului cu România pe care l-a și invitat la Arad. Schuyler a sosit cu avionul la Arad într-o vizită de o zi. Generalul american a vizitat uzina textilă și clubul de canotaj de pe malul Mureșului și a discutat cu baronul Francisc despre posibilele evoluții politice ulterioare. Cu această ocazie s-a aflat că uzina textilă avea deja interese americane. Grație relațiilor americane și britanice ale baronului Feri uzina textilă și colonia UTA au rămas neatinse în urma bombardamentului din 3 iulie 1944, deși gara și uzinele de vagoane situate în apropiere și care erau interesate în industria de război au fost lovite în plin în repetate rânduri.

În marasmul care a urmat după razboi și în mijlocul haosului politic cu grave implicații economice nu s-a mai reușit ridicarea producției la nivelurile dorite în niciuna dintre fabrici. Baronul Feri își căuta consolarea în sport, domeniu care i-a oferit și anterior numeroase satisfacții, fiind suporter înfocat al echipei AMEFA în care a investit sume considerabile. A fost nevoit să înghită prima tabletă amară atunci când cu ocazia alegerilor de la clubul muncitoresc favorit, la sugestia comuniștilor a fost exclus din comitetul director. „Ce ar avea de căutat un exploatator într-un club sportiv muncitoresc cu mulți campioni și tradiții îndelungate?“ – astfel incita prin discursul său unul dintre vorbitori; angajat anterior pentru această misiune.

Neuman Francisc și Neuman Ede îl întâmpină pe Regele Carol

La momentul respectiv baronul Feri a luat o decizie măreață și în luna iulie 1945 a pus bazele Clubului sportiv ITA (Industria Textilă Arădeană) cu 18 secții, în frunte cu echipa de fotbal. A adus la Arad cei mai buni jucători din țară, iar din Ungaria pe reputatul antrenor Opata Zoltán. În 1946 a construit cel mai modern stadion al provinciei de la vremea respectivă, al cărui gazon a fost adus direct de la Londra cu avionul său personal. Meciul inaugural s-a disputat la 1 septembrie 1946 între echipele ITA și Ciocanul București, încheiat cu scorul de 1-0 în favoarea gazdelor. Ca un element inedit consemnăm componența formației pe care ITA a desfășurat-o pe teren: Márki — Páll, Vass — Reinhart, Mészáros, Tudose, Loránt, Bakucz, Bonyhádi, Pecsovszky, Mercea (Tóth III). Echipa excelent manageriată a câștigat primele două ediții ale campionatului național, și chiar mai mult decât atât; “tot pe timpul baronului” a câștigat și Cupa României. (din relatările lui Zoltán Farmati din lotul de aur al formației textiliste știm că jucătorii au primit drept recompensă câte o bicicletă).

După succesele din sport a urmat dușul rece politic; în iunie 1948 fabrica textilă ITA, fabrica de spirt și drojdie Indagrara S.A. și moara au fost naționalizate. Proprietarilor li s-a interzis să mai pună piciorul în incinta fabricilor înființate și dezvoltate până la talie internațională de către ascendenții lor. Schimbările pluteau de mult în aer; iar Francisc Neuman ajutat de clarviziunea sa politică și informațiile pe care le avea din surse interne și externe ar fi putut anticipa situația în care va ajunge. Dar a sperat până la capăt că muncitorii săi îi vor ține partea. Am putea încerca chiar o reformulare de genul; s-a bazat în mod naiv pe propria popularitate neegalată și n-a dat crezare celor care-l avertizaseră că ocupația sovietică va fi una de lungă durată, iar în cazul în care puterea avea să fie acaparată de către comuniști; fabricile și imobilele urmau să fie naționalizate și puterea proletară nou instalată nu va da dovadă de generozitate față de foștii proprietari, oricât de generoși și omenoși ar fi fost aceștia anterior cu muncitorii lor.

În vara anului 1948 fabricile, stadionul și toate imobilele sale au devenit “avuția întregului popor”. A fost tăiată și ultima rădăcina a familiei Neuman care rezistase până la capăt. Potrivit oamenilor săi de încredere se întrevedea chiar și posibilitatea arestării sale. În câteva zile și-a pregătit fuga din țară, iar în noaptea de 31 iulie 1948 a dispărut definitiv din Arad.

Timp de decenii nu a existat nici o certitudine legată de împrejurările fugii sale. Legende și zvonuri; care mai de care mai spectaculoase circulau pe seama dispariției. Am reușit să aflu adevărul în urmă cu câțiva ani, când în urma unor îndelungate cercetări am intrat în posesia copiei procesului verbal al ședinței din 2 iunie 1949 de pe rolul Tribunalului Militar Timișoara. Era vorba de rechizitoriul întocmit împotriva unui grup de 11 călăuze din Pecica. Acuzații îl ajutaseră pe Francisc Neuman să treacă peste fâșia de frontieră, sosit acolo cu bicicleta și fără bagaje. Peste câteva zile au ajutat și câteva persoane apropiate baronului să părăsească țara. Baronul fugise la Budapesta, de unde a plecat mai departe la Salzburg. S-a căsătorit în 1952 în orașul lui Mozart cu Kandó Katalin (Kitty),  nepoata celebrului inginer-inventator cu același nume. Împreună cu soția au emigrat în Statele Unite ale Americii. Despre soarta sa ulterioară acestui moment avem informații care sunt de multe ori contradictorii.  

Este însă o certitudine că la momentul sosirii sale în “lumea nouă” unchiul său Károly mai trăia. (din câte am aflat, baronul Károly care era o persoană foarte bine familiarizată cu evoluțiile politice a încetat din viață în anii `50. Este de menționat că fiul lui Károly, Charles de Végvár care trăia tot la Boston nu a arătat nici cea mai mică urmă de interes față de posibilitatea recuperării moștenirii familei.) Fratele baronului Feri; Ede s-a stabilit tot în Statele Unite. Nu am reușit să aflu anul morții sale. Fiica și fiul său trăiau în același oraș Boston.

În lungii săi ani de viață care îi rămăseseră baronul Feri nu a reușit să treacă peste dezamăgirile sale. În Statele Unite a rupt orice relație cu Aradul natal. A declarat unui ziarist arădean stabilit în Israel că și-a smuls rădăcinile. (În Statele Unite a renunțat la titlul de baron și la numele Neuman păstrându-și doar derivatul nobilar „Francis de Végvár”). Ipoteza detașării totale de trecut este susținută de constatarea căreia suporterii și admiratorii din Arad nu i-au gasit nicio explicație timp de decenii; și anume faptul că baronul Feri încetase să mai încerce orice contact cu UTA, echipa sa favorită de fotbal, chiar în perioada sa de glorie când înregistra succese internaționale răsunătoare în turneele din străinătate. 

S-a crezut multă vreme că s-a rupt și povestea de dragoste dintre baron și fotbal. Însă s-a aflat ulterior că în Statele Unite avusese un rol important în popularizarea fotbalului european și era suporterul formației Bayern München. A zburat de mai multe ori din America în capitala bavareză pentru a asista la meciurile mai imporante disputate de noua favorită. A păstrat legătura cu mai mulți arădeni emigrați. L-a sprijinit o vreme pe faimosul mijlocaș Bonyhádi care devenise rob al alcoolului în lumea nouă și era doar umbra a ceea ce fusese odinioară. Din corespondența purtată cu fostul inginer-șef al fabricii de spirt și drojdie, stabilit între timp la Budapesta am aflat că în ultima etapă a vieții; poate sub imperiul nostalgiei, baronul s-a interesat de posibilitatea redobândirii casei familiale arădene. Însă nu a manifestat nici un fel de interes față de celelalte foste proprietăți imobiliare sau fabrici din Arad.

Francisc Neuman a încetat din viață în 1997 la vârsta de 86 de ani în orașul Naples din Florida. (autorul acestor rânduri a fost primul care i-a publicat necrologul în ziarul Jelen. Cotidianul arădean a fost cel care a readus în atenția publicului anii petrecuți la Arad de familia Neuman. De atunci au fost mulți cei care au făcut referiri la viața membrilor familiei Neuman și în special la cea a baronului Feri).

Fiul baronului Feri; l-am numit aici pe Andrew, născut în Statele Unite, a solicitat prin intermediul reprezentanților săi legali restituirea a două imobile situate în Arad. A stipulat expres în solicitarea sa că va dona stadionul UTA orașului Arad fără să ceară despăgubiri, în cazul în care cererea îi va fi soluționată în termen de șase luni. Era și un moment foarte prielnic pentru oferta deosebit de generoasă, întucât dreptul de proprietate asupra stadionului era în litigiu, disputat fiind între fabrica aflată la marginea prăpastiei, echipa amenințată cu falimentul și municipalitate. Acesta a fost ultimul gest nobil al familiei Neuman.

Andrew, însoțit de soția sa a făcut mai multe vizite în Arad care au stârnit un interes deosebit din partea presei. Părea că știe foarte puține despre cei 37 de ani petrecuți în Arad de către tatăl său. Sau cel puțin a lăsat această impresie în România. Conform celor declarate presei; tatăl său a fost foarte rezervat în istorisirea vieții sale din România. Explicația rezidă poate în faptul că relatările fiului au fost imprecise. Pare însă credibilă afirmația sa conform căreia tatăl său nu evita meleagurile natale pentru că i s-ar fi recomandat “să uite definitiv Romania”, ci pentru că în noua sa patrie ar fi intrat în rândurile CIA. Andrew avea neclarități și în ceea ce privea apartenența confesională a tatălui său și a dinastiei Neuman. “Nu avea habar” că membrii familiei Neuman au trecut progresiv la religia catolică. Evident, au făcut aceasta în cea mai mare discreție.

Ca un adevărat “yankeu” Andrew nu era prea interesat de trecut. La 22 februarie 2005 a predat în mod oficial stadionul orașului. Protocolul semnat cu Primăria Municipiului Arad prevedea ca arena să poarte numele lui Francisc Neuman, ceea ce s-a și întâmplat între timp. Celelalte imobile revendicate și restituite, printre care se număra casa familială de pe strada Horia nr.6; casa de oaspeți și reședința de mai târziu a lui Nicolae Ceaușescu, au fost revândute rapid. Cu acestea Andrew a încheiat capitolul Arad.

În cimitirul evreiesc din cartierul Grădiște lângă monumentul închinat memoriei victimelor holocaustului se află locul de veci familial ornamentat al lui Neuman Alfred. Monumentele funerare ale celorlalți membri ai familiei și predecesorilor sunt situate în capătul dinspre centrul orașului al aceluiași cimitir pe parcela K și este ușor de recunoscut după lucrarea de artă.

Numele celor mai mari binefăcători ai Aradului de până acum este purtat și de o stradă, de Liceul Textil și de Școala Generală din cartierul Gai.

Epilog

După plecarea familiei Neuman mulți prevesteau prăbușirea colosului industrial creat de către ei. Reprezentanții noii puteri proletare râdeau copios la auzul acestor afirmații.

Fără putință de tăgadă; în anii socialismului s-au găsit oameni capabili să conducă atât moara cât și fabrica de spirt și drojdie cu rezultute deseori notabile. Cu toate acestea “sistemul” economiei planificate, industrializarea forțată și lipsa retehnologizărilor au condus în timp la inevitabilul declin. Fabrica ajunsese să vegeteze în deceniul premergător revoluției din decembrie 1989. În perioada privatizărilor din anii `90 fabrica a fost devalizată și distrusă, iar secțiile și activele ei au fost cumpărate pe bani mărunți de către diverși antreprenori dornici de îmbogățire rapidă. Au modificat și recompartimentat discreționar spațiile interioare amenajate inițial în vederea unei producții optime, iar atelierele și construcțiile interioare pe care ei le considerau de prisos au fost demolate (la ora la care scriu aceste rânduri încă mai funcționează o mică secție destinată producției de lichior). 

Uriașul utilaj cu abur purtând inscripția anului 1851 și care a fost “inima” fabricii timp de 140 de ani a fost vândut ca fier vechi. Nimănui nu i-a trecut prin cap că piesa matusalemică trebuia salvată pentru că avea o certă valoare muzeală. Distrugerea monumentelor industriale s-a făcut și la Arad în modul cel mai barbar cu putință. După știința mea nu a fost surprinsă pe pelicula fotografică starea inițială a spațiilor interioare, deși clădirile figurau în lista monumentelor.

Uzina textilă a avut o soartă și mai crudă.

Uzina textilă a ocupat un loc de frunte în industria de profil timp de multe decenii, deși situația muncitoarelor care lucrau în trei schimburi nu era deloc de invidiat. Atâta timp cât echipa de fotbal a fost performantă și se afla printre cele care conduceau primul eșalon al fotbalului românesc s-a reușit camuflarea problemelor mari cu care se confrunta fabrica, acestea fiind “măturate sub covor”. 

După privatizare fabrica a intrat într-un declin accelerat. Noii proprietari nu au fost capabili sau nu au vrut să investească în modernizare și inovație. Piața de desfacere s-a restrîns treptat, iar în a doua jumătate a anilor `90 disponibilizările salariaților erau la ordinea zilei. A mai vegetat timp de câțiva ani după care noii patroni puși pe căpătuială ai colosului textil arădean; modelul și mândria întregii industrii ușoare românești, au aruncat prosopul în ring. Au ajuns la concluzia că terenul de sub uzine valora mai mult decât întreaga platformă industrială.

În scurt timp buldozerele au făcut una pământul fostul mamut industrial.

Să distrugi este foarte ușor. Iar la Arad distrugerea a fost ridicată la rang de artă.

Eșecul marilor noastre obiective industriale poate constitui subiectul unei dezbateri separate.

În locul glorioasei Uzine Textile Arădene s-au construit blocurile unui nou cartier.

Multe dintre locuințele sale sunt de vânzare până în ziua de astăzi!

Membrii familiei Neuman se “răsucesc în mormânt”! Local, în cimitirul evreiesc neolog din cartierul Grădiște sau în mormintele orașului Naples și pe alte meridiane îndepărtate de Arad.

*********

Surse principale:

Anuarul economic al Aradului pe anul 1932.34-35.

Arad, monografia orașului, Arad, 1999,98; 189.

Aradul de 100 de ani 1834-1934. Arad, 1934. pag.63 (A százéves Arad 1834-1934. Arad, 1934. 63 old.)

Istoria evreimii arădene, Editura Minimum, Tel Aviv, 1996

Gheorghe Lanevschi: Rolul familiei baron Neuman în viața Aradului. În: Interetnicitatea în Europa centrală și de est. Arad, 2002.

Ua. Familia baron Neuman în viața Aradului 1918-1948. În: Minoritarul imaginar, minoritarul real, Arad, 2003.

Calendarul ilustrat al cotidianului “Aradi Közlöny” pe 1914, 176., 315-319.

Puskel Péter: Baronul Feri și familia Neuman. Aradul rămâne., Arad, 1997., 113-117.(Feri báró és a Neumanok. Arad marad, Arad, 1997., 113-117).

Cum a fugit baronul Feri. Arad redivivus, Arad, 1998.84-89. (Ua. Hogyan szökött meg Feri báró. Arad redivivus, Arad, 1998.84-89.)

Raul Hilberg: Exterminarea evreilor din Europa, București, 1997.

Oral history: inginerii Kaupert Gyula, Kovács László, Reusz György, profesorul Piros Dénes.

Cotidianul “Arad és vidéke”, 22 aprilie 1922

Ziarul “Jövő”, 3 septembrie 1946.

Fotografii de epocă: fotocolecția Puskel Péter