Palat pe strada Zrinyi. Mică monografie a Palatului Bohus din Arad. Partea I-a



Preambul

De ce tocmai Palatul Bohus? – poate suna întrebarea legitimă a cititorului.

Cel mai la îndemână răspuns ar putea fi; dar de ce nu? Dar nu aș dori să rezolv problema într-un mod atât de superficial, cu un raspus șuierat printre dinți. Este vorba despre una din clădirile reprezentative ale Aradului. După monografiile dedicate Palatului Cultural și clădirii Primăriei sau celei dedicate lui Salacz Gyula, personalitate proeminentă și primar al Aradului, cât și după cea dedicată bisericii franciscane din cetate, de ce aș lăsa deoparte și nu m-aș apleca asupra acestei realizări excepționale; clădire simbol pentru arhitectura secession arădeană?

Iar membrii familiei Bohus merită pe deplin evocarea și popularizarea numelui precum și creionarea unei biografii nu doar pentru acest palat. Șiria și Aradul au fost pentru ei terenul faptelor; iar dacă originea lor nobilă, calitatea de moșieri și titlurile de baron acordate mai târziu presupuneau loialitatea necondiționată față de casa regală și împărat – începând cu perioada reformelor și-au pus știința, activitatea politică și averea în slujba progresului.

Curtea celui mai mare palat arădean este neobișnuit și impresionant de mare. De-a lungul existenței sale de peste o sută de ani clădirea a găzduit în locuințele sale numeroase personalități care se bucurau de respectul comunității. Faima magazinelor de la parterul palatului a depășit cu mult limitele geografice ale orașului. Etajele palatului au fost închiriate și au asigurat spațiile necesare sediului unor instituții bancare importante. Concomitent mai multe clădiri de interes public erau integrate într-un ansamblu care a făcut celebră această stradă centrală. Doar privind în acest mod putem vedea imaginea completă. Dacă acceptăm părerea de specialitate – și de ce am avea îndoieli asupra ei?- conform căreia palatul și zona care gravita în jurul său constituiau un ansamblu unitar care putea fi delimitat cu precizie; nu este mai puțin adevărat că strada Zrinyi a fost unul din punctele nodale ale vieții sociale și economice ale începutului de secol XX. Iar de aici teatrul se alfa la doar câțiva pași; acest templu al Thaliei care între 1874 și 1948 era considerat ca fiind unul din bastioanele puternice ale teatrului de limbă maghiară din provincie. Ca o recunoaștere a nivelului artistic și al performanțelor, între anii 1902 și 1918 instituția arădeană a fost ridicată la rangul de Teatru Național. Și ca să nu se aștearnă uitarea, consemnăm ca în acest palat a fost amenajat și inaugurat primul cinematograf conceput și proiectat exclusiv pentru această destinație în Arad. În noua sa locație, cinematograful Apollo a slujit celei de-a șaptea arte timp de mai bine de opt decenii.

Teatrul National Arad langa Palatul Bohus

Din aceste considerente nu este zadarnic efortul nostru de a ne reîndrepta puțin atenția către perioada trecută ca să vedem ce moștenire ne-au lăsat înaintașii și ce am putea face pentru conservarea și păstrarea acesteia. În acest perimetru restrâns poate fi concentrat miezul vieții economice, sociale și culturale a Aradului care în vâltoarea uneori necruțătoare a evenimentelor care s-au succedat pe parcursul istoriei sale și-a pierdut mult din farmecul și strălucirea pe care o radia altădată. În zilele noastre nu este mai mult decât o stradă centrală îngustă cu clădiri sobre și cenușii, cu un trafic neobosit și circulație pietonală dificilă în care viața mai pulsează doar în câteva dintre magazine.

Fatada Palatui Bohus dinspre strada Vasile Goldis

Palatul Bohus strigă azi dupa ajutor. Majoritatea locuitorilor săi sunt în etate și le este din ce în ce mai dificil să-și întrețină căminele care se ridicau odinioară la nivelurile cele mai exigente. Fațada clădirii dinspre strada principală (în mod regretabil doar aceea!) a fost renovată doar parțial în urmă cu zece-cincisprezece ani, dar cu greu se mai poate observa actualmente și lasă loc unei noi reparații capitale. Pe fațadele dinspre strada care se numea cândva Zrinyi și pe fosta stradă Scurtă nu s-a intervenit semnificativ de mai multe decenii. Tencuila cade, elementele decorative se distrug, iar turnul din colțul clădirii este uzat și prezintă fisuri.

Cel mai trist exemplu de degradare este cel al fostului cinematograf vedetă care reflectă acum imaginea elocventă a lipsei de îngrijire, a distrugerii quasitotale atât pe exterior cât și pe interior.

Valorosul monument istoric dă semnale SOS.

Le aude cineva?

Sare cineva în ajutor?

Autorul                                                                        

Intrare principala Palat Bohus


O familie nobiliară central europeană

Numele Bohus nu sună deloc necunoscut în urechile maghiarilor. Șiria și-a înscris numele pe vecie în istorie ca loc de desfășurare a evenimentelor revoluționare de la 1848-1849. La Șiria, în castelul Bohus s-au negociat condițiile și s-a convenit depunerea armelor și capitularea armatei revoluționare maghiare în fața trupelor țariste conduse de generalul Frolov.

Dar cine a fost familia Bohus? Și cum a ajuns la Șiria? Nu ne încumetăm să facem o descriere istorică exhaustivă a familiei, nici măcar să schițăm principalele coordonate. Ar fi un material foarte vast și este incertă măsura în care ar reflecta fără cusur realitatea. O simplă căutare pe internet ne dezvăluie o lungă listă a persoanelor care își revendică rădăcinile în familia Bohus și încearcă găsirea de conexiuni în alcătuirea propriului arbore genealogic în speranța că rudenia va ieși la iveală prin găsirea unor punți către ramurile rupte pe parcursul secolelor. Nu trebuie să ne mire aceste încercări. La urma urmei, cine nu și-ar dori să fie descendentul unei familii istorice de viță nobilă? Cercetarea arborelui genealogic este actualmente la modă și se află pe un trend ascendent.

Fără îndoială este vorba de o veche familie nobiliară de origine slovacă care își are obârșia în Beharovce (Liptovske Beharovce) din fostul comitat Liptó. Denumirea localității apare în mențiunile scrise în cel puțin 15 forme, un fapt comun pentru zona respectivă unde populația vorbea mai multe limbi. De acolo membrii familiei s-au împrăștiat pe o arie vastă cuprinsă între sudul Poloniei și până în estul Câmpiei Panonice în comitatele Csongrád și Arad, mulți dintre ei devenind faimoși și consacrați în domenii ale științei și culturii.

Ramura de la Șiria a familiei începe la mijlocul secolului XVIII, când împărăteasa Maria Terezia a donat o nouă moșie și un nou blazon lui Bohus Imre, procuror al Comitatului Arad, mai târziu judecător la instanța de apel (la vremea respectivă cea mai mare casă din Arad se afla în proprietatea sa). Acest episod se află în strânsă legătură cu istoria dezvoltării orașului deoarece proprietatea familiei Bohus era situată anterior în pusta Zimandului, iar împărăteasa dorea mutarea orașului tocmai în locul acela. Odată cu construirea a ceea ce avea să devină noua cetate a Aradului, locația orașului se tranformase într-una periculoasă; în raza de acțiune a proiectilelor lansate din cetate. Nici din punctul de vedere al cetății, amplasarea orașului în vecinătatea imediată nu era una avantajoasă.

fatada Palatului Bohus dinspre Bd.Revolutiei

În urma unor îndelungate controverse, planurile împărătesei nu s-au mai concretizat. De aici vestita zicală „Arad marad” –  în limba română; „Aradul rămâne” (deci nu va fi mutat, adică rămâne pe vechiul amplasament). Potențiala mutare a frânat pentru multă vreme dezvoltarea orașului. Însă schimbul de moșii s-a realizat (între moșiile de la Zimand și cea de la Șiria).

Așadar, capul familiei Bohus a fost distins cu calitatea de proprietar al moșiei de la Șiria (localitatea Șiria și o parte din localitatea Galșa) pentru compensarea daunelor suferite ca urmare a pierderii proprietății de la Zimand. Nu există niciun dubiu; schimbul s-a dovedit a fi unul profitabil atât pentru persoana vizată cât și pentru populația localității din Podgoria Aradului; în anii următori planurile de sistematizare ale Șiriei fiind întocmite de ingineri militari austrieci cu luarea în considerare a specificului local. Dezvoltarea ulterioară a localității s-a desfășurat pentru o lungă bucată de vreme în conformitate cu acele planuri.

Șiria fiind localitatea de baștină a numeroși cărturari și numeroase alte  personalități remarcabile din domeniul culturii, cu semnificația sa istorică dată de cetatea sa construită în secolul XIII (proprietatea lui Iancu de Hunedoara și mai apoi a lui Matei Corvin se află în ruine astăzi), grație proximității Podgoriei Aradului este o atracție turistică până în zilele noastre.

Construcția castelului în stil neoclasic cu 30 de încăperi a fost demarată în 1824 de către proprietarul său de atunci, Bohus János de Világosvár (1801-1883). Merită să dezvoltăm subiectul întrucât personajul va deveni cunoscut ca un actor important al evenimentelor de mai târziu. Partizan al politicii Curții de la Viena, însă fără a putea fi acuzat de lipsă de flexibilitate, ci dimpotrivă; era un moșier foarte receptiv la reforme, a intrat în atenția publică în 1835 când a fost declanșatorul răscoalei țărănești de la Șiria. Planurile sale de grănițuire a parcelelor care erau în mare măsură defavorabile localnicilor au stârnit ample manifestări de protest în tot comitatul. La Șiria (care era deja locuită de aproape 2000 de persoane la vremea respectivă!), planurile de grănițuire a parcelelor erau deosebit de defavorabile țăranilor podgoreni care se ocupau cu viticultura și cu creșterea animalelor. Moșierul speriat de mulțimea revoltată care protesta în fața castelului său, s-a refugiat din calea furiei la Pâncota unde a cerut ajutorul armatei (evenimentul a fost pe larg prezentat de Dr. Kovách Géza în cartea sa intitulată”Pe unde au trecut cetele lui Doja și a lui Horea”, București, 1976, pag.225-227). Cazul a ajuns în atenția împăratului care a emis o mustrare scrisă împotriva atitudinii discreționare a moșierului. În sfârșit prin acordarea de concesii către țărănime s-a reușit aplanarea conflictului.

Tot de numele lui Bohus Janos se leagă organizarea încă din 1828, după model englezesc, al celui mai vechi concurs internațional de echitație, eveniment remarcabil nu doar la Șiria, ci și la nivel național. Evenimenul l-a avut ca și coorganizator pe Csernovics Péter, proprietarul moșiei de la Macea (primul concurs de echitație după model englezesc fusese organizat de către contele Széchenyi István cu doar un an mai devreme pe bulevardul Üllői din Pesta în 6 iunie 1827 unde a participat ca și concurent și Bohus Janos). Concursul arădean s-a bucurat de un interes deosebit și a fost câstigat de către baronul Zielinsky din Aradu Nou, care a reușit să-i întreacă pe cei mai iscusiți călăreți militari austrieci.

Manifestările ulterioare ale lui Bohus János au devenit în timp diametral opuse atitudinii sale conservatoare avute anterior. De pildă a hotărât acordarea unei rente anuale permanente în beneficiul Societății Maghiare de Științe. Capacitatea sa de adaptare la diversele situații noi este dovedită și de faptul că a fost unul dintre primii moșieri care a șters birurile iobagilor de pe moșia sa, imediat după ce Parlamentul a votat slobozirea iobagilor. În luna octombrie a anului 1848, în timpul revoluției maghiare, a acceptat scaunul de prefect al Aradului.

Spre deosebire de capacitatea de adaptare rapidă a soțului, Magyarszögyényi Szögyény Antónia (1803-1890) – soția lui Bohus János avea o atitudine total diferită. Doamna reprezentativă pentru epoca în care a trăit, s-a facut remarcată prin verticalitate, acte filantropice, curaj și capacitate de sacrificiu; calități prin care și-a încris numele pentru veșnicie în memoria generațiilor următoare. A fost una dintre inițiatoarele și susținătoarele mișcării feministe emergente la mijlocul secolului al XIX-lea în Ungaria. Provenind dintr-o distinsă familie aristocrată, doamna cu o educație aleasă s-a remarcat prin implicarea sa socială încă din anii tinereții. Când a împlinit douăzeci de ani a acceptat cererea în căsătorie venită din partea lui Bohus János și s-a mutat la Șiria. În noul său cămin a organizat întâlniri literare și muzicale. A sprijinit poeții și a donat sume importante în campania publică de ajutorare a orfanilor lui Vörösmarty. Fiind mare admiratoare a Tereziei Brunswick (fondatoarea primei grădinițe din Imperiul Habsburgic și cofondatoare a primului institut pentru educația femeilor din Ungaria n.n.) a fondat primele grădinițe din Șiria și Arad, iar în castelul său a bus bazele unei cantine gratuite pentru copiii și învățătorii săraci din sat. De asemenea a fost cea care a asigurat funcționarea unei croitorii pentru ocuparea forței de muncă feminine din localitate. Pe lângă cele enumerate a fost membră activă în numeroase alte societăți de caritate de la nivel local și național. În timpul inundațiilor catastrofale din Aradul anului 1844 a furnizat importante ajutoare alimentare sinistraților. A pledat pentru editarea albumului Aradi Vészlapok (Fișe arădene de urgență) apărut în 1844 la Pesta, sumele colectate ca urmare a comercializării albumului fiind donate tot sinistraților. În timpul mișcării revoluționare maghiare a amenajat un spital de campanie în clădirea situată vis-a-vis de castelul său, participând efectiv și personal la îngrijirea răniților.

Negocierile purtate care au precedat capitularea de la Șiria din luna august 1849 s-au desfășurat la castelul său din localitate, unde Bohus Szögyény Antónia ținea un jurnal al evenimentelor premergătoare tragicului act și consemna comportamentul părților la negocieri. Marea doamnă se afla în relații de rudenie apropiată cu Görgey Artúr (comandantul suprem al armatei revoluționare) fiind verișori. Iată și un scurt fragment din notițele sale:

„În 12 August era vremea amiezei când rușii au intrat în Șiria...

Generalul Frolov însoțit de câțiva ofițeri cazaci, de soldați cazaci și o numeroasă mulțime a urcat la noi la castel. Görgey a ieșit în întâmpinarea lui și l-a însoțit pe general până în camera unde au semnat contractul de capitulare” (în acest punct autoarea se înșelase căci nu a fost semnat niciun act! – n.a.)

„Ceilalți generali și ofițeri priveau nerăbdători, încercând să ghicească care le va fi soarta, dar în această privință nici măcar Görgey nu știa nimic sigur...”

„În timpul cinei am fost singura care am observat că Görgey era demoralizat și ședea închistat; își spijinea capul în palmă, nu mânca aproape nimic și abia rostea câte un cuvânt. Și ceilalți generali păreau epuizați sufletește și trupește, poate că simțeau ce întorsătură va lua soarta lor, deși nu aveau nicio bănuială că predarea în mâinile rușilor, care le promiseseră protecție, va duce la pieirea lor”.

Documentul extrem de valoros pentru posteritate a ajuns prin bunăvoința istoricului Márki Sándor în posesia cercetătorilor (el a fost cel care a descoperit jurnalul într-o publicație locală). Cronica evenimentului istoric se află în prezent în colecția Muzeului Județean Arad. După înăbușirea mișcării revoluționare Bohus Szögyény Antónia a sprijinit ofițerii încarcerați, în ciuda amenințărilor venite din partea generalului imperial austriac Haynau și hărțuirilor venite din partea jandarmeriei imperiale.

Statuia ridicată în cinstea marii doamne în 1910 (opera sculptorilor Philipp István și Vass Győző) stă și astăzi neatinsă pe soclul său din parcul castelului, în ciuda istoriei zbuciumate și tuturor frământărilor politice.

Antonia a născut trei fii: pe Zsigmond, pe István și pe László. Ei au fost beneficiarii titlului nobiliar de baron, acordat tuturor membrilor familiei în 1894. Cel mai longeviv dintre ei a fost Zsigmond, născut în anul 1825 și decedat în penultimul an al primului război mondial, în 1917. Decanul de vârstă al fiilor Bohus a fost absolvent de studii juridice și s-a implicat în viața politică încă din tinerețea sa. A fost ales deputat în Parlament de cinci ori, fiind ridicat la rangul de şambelan imperial și regal, iar mai târziu la demnitatea de consiler intern secret. Averea Bohușilor a fost de asemenea considerabilă. În clasamentul celor mai mari plătitori de taxe și impozite din Comitatul Arad Bohus Zsigmond era pe locul 5, iar nepotul său Lajos era pe locul 6 (Calendarul ilustrat pe anul 1913 al cotidianului Aradi Közlöny, pag.395). Baronul Zsigmond a susținut material și moral construcția căilor ferate de interes local în Comitatul Arad și pe valea Crișului, ocupând o vreme și funcția de președinte al Societății Căilor Ferate Unite Arad-Cenad cu sediul în Palatul Cenad (cea care a construit liniile ferate spre Brad, Cermei și Szeged n.n.). Soția sa, Vásárhelyi Júlia a dat naștere unui băiat și unei fete. Fiul, Janos a trăit puțin iar fiica, Ilona s-a măritat cu contele Bréda Viktor.

fatada Palatului Bohus inspre strada Romanului

Spre deosebire de fratele său mai mare, fiul cel mic; László care s-a născut în 1839 (și a decedat în 1914) a preferat să rămâna departe de forfota lumii. Deși a fost la rândul său deputat și-a petrecut cea mai mare parte din viață la castelul de la Șiria. Se ocupa cu creșterea animalelor și cu viticultura, dar a participat și la viața comunității locale. A fondat trei școli și a avut merite incontestabile în dezvoltarea economică a zonei. În 1882 a pus bazele fabricii de coniac și de lichior din Șiria. Produsul propriu; un lichior de pepene comercializat sub denumirea MARTHY a devenit foarte popular în imperiu. Întreprinderea s-a transformat în societate pe acțiuni în 1894, iar după Unire a fost coordonată din punct de vedere profesional de fabrica budapestană de lichior Zwack, celebră în întreaga lume (nu mai puțin faimosul lichior Unicum fiind un foarte apreciat produs al acesteia din urmă). Abia în 1932 a fuzionat cu fabrica de șampanie din Arad (Expoziția permanentă a fabricii de lichior Zwack, Weil, Budapesta, pag.200).

Baronul László a donat Muzeului de relicve din Arad scrisoarea prin care Kossuth Lajos își prezenta demisia din funcția de guvernator la 11 august 1849 și transfera cele mai importante prerogative politice și civile succesorului său Görgey. La vremea respectivă Görgey a încredințat acest important document Antoniei Bohus Szögyény (Függetlenség – Independența- 26 noiembrie 1913) încercând să-l recupereze mult mai târziu.

Baronii Zsigmond și László erau pasionați de fotografie, ambii având merite deosebite în crearea Foto clubului arădean, fiind prezenți la numeroase manifestări de specialitate organizate la nivel național. László a stârnit rumoare cu fotografiile sale colorate care erau o noutate la vremea respectivă.

În 1890 cei trei frați au creat o fundație pe care au denumit-o după mama lor, Bohus Szögyény Antónia și care se ocupa de ajutorarea copiilor săraci. Pe lângă acestea Zsigmond acorda în fiecare an șase burse pentru studenții care urmau cursurile universității tehnice. De asemenea a donat sume considerabile teatrului arădean, în special trupei conduse de Szendrey Mihály.

Dar să ne oprim cu biografia familiei Bohus!

După inaugurarea statuii mamei lor din parcul castelului de la Șiria, în mintea lor a încolțit ideea construirii unui palat. Purtătorul de cuvânt al inițiativei a fost baronul Zsigmond care prin interesele sale economice și politice, precum și prin implicarea sa pe scena publică era atașat mai mult de Arad (avea casa și în Budapesta) dar aștepta ca managementul proiectului (ca să folosim o sintagmă în vogă) și finanțarea să fie asigurate de către frații săi mai mici.

coltul Palatului Bohus cu intrarea principala


Epoca renașterii palatelor

Cea mai rodnică perioadă a urbanizării Aradului a fost la finele secolului XIX și începuturile secolului XX. Era perioada în care privilegiile dobândite cu ocazia ridicării la rangul de oraș liber regesc din 1834 ajungeau la maturitate și beneficiile acestui statut deveneau evidente. Mai mult decât atât, orașul era condus de un primar vizionar; cu o gândire pe termen lung și cu o integritate incontestabilă. Sub conducerea sa care a durat nu mai puțin de 26 de ani (între 1875 și 1901) s-a deschis calea către realizarea proiectelor urbanistice de mare anvergură. Crearea serviciilor publice, sistematizarea, introducerea electricității și a transportului în comun își au; toate, originile în acea epocă. Tot în această perioadă care a durat peste un sfert de veac și pe care o denumim cu nostalgie „la belle epoque” s-au construit Primăria, Teatrul mare, numeroase instituții de învățământ din centru și de la periferii, iar orașul a dobândit imaginea pe care o admirăm și astăzi.

Se consolida societatea industrială arădeană; micile ateliere de odinioară erau înlocuite rând pe rând de fabrici, de asemeni se înmulțeau instituțiile de credit care asigurau finanțarea dezvoltării. Paralel cu aceste evoluții a apărut, iar mai apoi a crescut numeric societatea civilă urbană cu aspirații înalte și s-a diversificat presa de așa manieră încât satisfăcea o paletă din ce în ce mai largă de gusturi, preferințe și așteptări.

Aradul, prin poziționarea sa geografică „era înscris” într-o permanentă competiție, uneori cu Szegedul și cu Subotica, alteori cu Timișoara și Oradea. Nu era o competiție oficială, ci era o monitorizare reciprocă permanentă izvorâtă din apropierea geografică. Și din dorința de a avea întâietatea. Această situație a fost benefică tuturor celor cinci orașe prin sinergiile antrenate care favorizau în mare masură dezvoltarea. După inundațiile nimicitoare din 1879 când orașul vechi a fost aproape ras de pe fața pământului, Szegedul a dobândit cu sprijin național o față nouă, modernă și demnă de un oraș mare. Pătura socială înstărită din Oradea și Timișoara era în creștere și se consolida; ceea ce se vedea și pe fața orașelor unde apăreau palate impresionante. Orașul de pe Mureș ținea pasul. În ultimul deceniu al secolului XIX și primul deceniu al secolului XX, pe lângă clădirile publice au apărut imobile impunătoare ridicate de persoane private, cum ar fi: Palatul Herman de lângă Catedrala Catolică, Palatul Neumann tot pe bulevardul central, palatul lui Lengyel Lőrinc, resedința familiei Andrényi, palatul lui Kovács Artúr pe strada Milea la numărul 19, vila lui Urbán Iván pe strada Cloșca la numărul 4, Palatul Palugyay în Piața Avram Iancu, Palatul Nádasdy pe strada Mețianu (Forray la vremea respectivă), Palatul Sârbesc, palatul lui Földes Kelemen (farmacia „Grozescu”) și multe altele.

Palatul Nadasdy din Arad

 

Cum să arate noul palat din colțul străzilor?

Bohusi erau nevoiți să se conformeze exigențelor și standardelor de elită dacă doreau să recupereze decalajele existente. Asta au și vrut. Nu pentru că nu ar fi avut alte proprietăți imobiliare în reședința comitatului. Vechea casă Bohus era situată pe colțul de la intersecția străzilor Zrinyi și Atzél Péter (azi segment din Bulevardul Revoluției). Fusese clădită cu un singur etaj la mijlocul secolului XVIII, iar la parter era amenajată prăvălia cu articole de modă a lui Maresch Gyula, a cărei faimă ajunsese în orașele vecine. Era o casă cu o vechime care depășea o sută cincizeci de ani, construită în stilul baroc târziu cu o curte imensă și cu o parcelă și mai mare nefolosită ce se întindea adânc de-a lungul străzii Zrinyi. În încăperile de la etaj se țineau întrunirile și se organizau evenimentele  Cercului literar arădean constituit încă din 1840.

Dar vechea casă era depașită de vremuri...iar frații Bohus doreau mai mult decât atât. Mai precis doreau un palat impunător și modern asemănător celor existente în orașele vecine. Exemplul orașelor vecine era încurajator.

La Oradea deja fusese ridicat și strălucea în toată splendoarea sa Palatul Vulturul Negru, proiectat de Komor Marcell și Jakab Dezső cu modificările aduse de Sztarill Ferenc. Locuitorii de pe malul Crișului priveau cu mândrie și la Palatul Moskovits, iar Palatul Ullmann se afla în construcție; la Szeged se construia Palatul Reök în stil secession, iar la Timișoara palatele Merbl, Weiss si Löffler. Arhitecți străluciți ai vremii au ridicat standardele la nivele foarte înalte grație generozității clienților.

Nici Aradul nu putea rămâne în urma concurenților.

Era de așteptat ca proiectarea să-i fie încredințată lui Ludovic Szántay (1872-1961), cel mai prestigios arhitect al orașului și probabil cea mai mare autoritate din domeniu pe meleagurile arădene. Așa s-a și întâmplat. Zsigmond, decanul de vârstă al familiei era trecut bine de 80 de ani. Este foarte probabil ca ultimul cuvânt să-i fi aparținut chiar lui. Tot la fel de evident este că și membrii mai tineri ai familiei au avut un cuvânt greu de spus, mai ales în ceea ce privea funcționalitatea și implicațiile construirii noului palat. Cel care a lansat „comanda” a fost însă nepotul, baronul Lajos. Drept recompensă a primit și dreptul de proprietate.

În albumul său intitulat „Szántay Lajos și palatele sale”(Arad, 2013), Ujj János citează din memoriile arhitectului privitoare la noua comandă:

„Un palat întins pe trei străzi cu front stradal de cca.200 m, cu parter, etajele I, II, III și parțial IV, cu patru intrări, cu patru scări din marmură și patru lifturi. Cuprinde într-însul locuințe confortabile cu 3-4-5-6 camere, toate încăperile pentru o bancă mare, birou de schimb valutar și trezorerie. Pentru fostul Appolo; un cinematograf întins pe o suprafață de 34/11, cu scenă, loje și balcoane la etaj. La etajul IV galerie de artă independentă cu acoperiș din sticlă și locuință anexă. Pe o parte din frontul stradal șase locuri de prăvălie cu vitrine moderne din metal. Încălzire centralizată pe apă caldă pentru locuințe și prăvălii; și încălzire independentă pe abur cu mică presiune pentru cinematograf...Planșeurile acestei clădiri nu se vor face din lemn, ci din beton” (pentru prima oară în oraș n.a.).

Ce multe sunt rememorările arhitectului...care cel mai probabil reflectau cu exactitate așteptările beneficiarilor. Dar să nu ne grăbim așa de tare cu prognozele! Numărul din 4 ianuarie 1912 a cotidianului Aradi Közlöny relata că frații Bohus se pregăteau să demoleze casa lor de pe colțul străzii Zrinyi (azi Vasile Goldiș) și să ridice pe terenul acesteia un palat cu trei etaje. Construirea noului palat putea oferi posibilitatea deschiderii unei noi salbe de magazine. Merită să zăbovim puțin și asupra denumirii străzii. Pe o hartă a orașului din 1884 strada figura deja cu denumirea Zrinyi. Anterior strada purta numele Sziget (insula - în limba română). Într-o ședință a Consiliului orășenesc din august 1880 avocatul Ebesfalvy György a propus redenumirea mai multor străzi prin acordarea numelui unor personalități maghiare. Printre numele propuse pentru strada în discuție figura și cel al lui Bohus János, dar după dezbateri îndelungate s-a convenit acordarea numelui eroului care l-a înfruntat pe Sultanul Suleyman cu a sa oaste otomană mult superioară numeric în asediul asupra cetății de la Szigetvár (35 km distanță de la Pécs) și anume Zrínyi Miklós (Ficzay Dénes: Scrieri alese, pag.127).

Întrucât regulamentul urbanistic orășenesc prevedea la paragraful 90 dispoziția conform căreia se puteau construi clădiri mai înalte de 15 m doar pe străzile cu o lărgime mai mare de 10 m, familia Bohus a făcut un apel la conducerea orașului în care cerea indicarea unei străzi mai late. Într-adevăr era vorba de una din cele mai înguste străzi din oraș care în partea sa superioară nu depașește nici astăzi lățimea de 10 m. Astfel, atât primarului Csejthei Varjassy Lajos cât și Consiliului orășenesc „li s-a servit o lecție” pentru că cererea părea practic imposibil de rezolvat, întucât pe colțul opus al străzii era amplasată clădirea recent renovată de către celălalt arhitect vedetă al Aradului; Milan Tabacovici, în care s-a mutat cea mai prestigioasă instituție financiară locală și anume Prima Casă de Economii Arădeană fondată la 1840.

Indisputabil, soluția găsită a fost una de compromis; având în vedere interesele orașului, s-a făcut abstracție de contestatul paragraf 90 (pe vremea primarului Salacz nu putea fi vorba de o asemenea posibilitate!), deoarece după toate semnele prevestitoare era vorba de ceea ce urma să fie - dacă nu cea mai frumoasă, cu siguranță una din cele mai impunătoare clădiri din oraș. (fără a minimaliza importanța faptului, menționăm că în conformitate cu părerea unanimă a specialiștilor decorațiunile și însemnele specifice stilului secession care dădeau valoarea estetică a clădirii erau insuficient puse în valoare deoarece din cauza îngustimii străzii, trecătorii nu aveau un unghi de vedere suficient de bun asupra acestora. La vremea respectivă însă acesta nu era un criteriu esențial pentru beneficiar).

fatada dinspre strada Zrinyi a Palatului Bohus

În timpul care a trecut până la luarea deciziei, casa veche a familiei Bohus a fost demolată, iar terenul aferent a fost dezafectat. În cursul demolării fundației dinspre fațadă au fost găsite monede emise în 1748 și 1749.

Averea considerabilă a baronilor Bohus (în special cea aparținând baronului Lajos) s-a dovedit insuficientă pentru construcția gigantică. În consecință Bohus Lajos a luat un credit de patru milioane de coroane de aur de la Banca populară industrială din Arad. În semn de recunoștință a pus câteva încăperi de la etajul întâi al noului palat la dispoziția instituției bancare care se confrunta cu o criză acută de spațiu la vechiul său sediu situat în piața Avram Iancu la numărul 18 (piața Libertății la vremea respectivă).

Piatra de temelie a noului palat a fost așezată în fundația de pe frontul străzii Atzél Péter (segment din B-dul Revoluției astăzi). Însemnările referitoare la proiectantul și la executantul clădirii au fost așezate la temelie într-un tub închis. Conținutul documentului privit prin ochii contemporanilor pare excesiv de lung și exuberant, dar era unul firesc pentru vremea respectivă.

Iată si textul documentului:

„Construcția acestei case a pornit în ziua de 15 a lunii mai din anul 1912 cu dărâmarea casei seculare Bohus care a stat tot pe acest loc. În vremea domniei regelui nostru, Majestatea Sa Franz Iozef întâiul, primului-ministru Lukács László, prefect fiind baronul Urbán Iván, iar primar Csejthei Varjassy Lajos. În aceste vremuri proprietarul este Bohus Lajos membru al Camerei Superioare, mare moșier. Membrii familiei sale: soața, născută excelența sa baronesa Fonyó Ilona de Fonyód; copii săi; baronesa Juliska, numită după soț Jakobovics Jenőné de Dobonyos, baronii István, László și Zsigmond; nepoții Jakobovics Iván și Fidél; ginerele Jakobovics Jenő locotenent imperial și regal.

Casa a fost proiectată și lucrările au fost conduse de către arhitect Szántay Lajos, ca șef de șantier a funcționat Stefan Demeter. Administratorul este domnul Bódy Bódog.

Prezentul înscris a fost zidit în 23 decembrie 1912 și a fost semnat de către membrii familiei proprietarului care cer binecuvântarea lui Dumnezeu peste casă, peste proprietarul ei și peste fiecare membru al familiei sale și peste toți viitorii locuitori ai casei.”

Actul a mai fost semnat și de către membrii consiliului director al Băncii populare industriale din Arad: Szalay Károly, Institoris Kálmán, Kristyóry János, Keresztes Ferenc, Tagányi Sándor, Walder Gyula, Hehs Béla, Szántay Lajos, Stefan Demeter, Bódy Bódog.

Procesul de construcție s-a desfașurat extrem de rapid. Sunt puține detaliile cunoscute. În opinia mea, cauza acestor lipsuri rezidă în dezinteresul reporterilor de la vremea respectivă pentru operațiunile și fazele procesului. Ar mai fi de adăugat, că „șantierul-vedetă” al perioadei, dacă ni se permite o asemenea exprimare, era cel al Palatului Cultural; toată atenția îndreptându-se asupra lui. Szántay avea o sarcină deloc ușoară, fiind pus în situația de a supraveghea concomitent atât lucrările noului bastion al culturii arădene cât și pe cele ale palatului Bohus. Strălucitul arhitect, care avea angajată o întreagă echipă de specialiști la biroul său de proiectări a coordonat personal toate fazele importante ale procesului de construcție. Este un fapt cunoscut că cinematograful Appolo și-a anunțat încă de la începutul lunii august 1913 mutarea în decurs de câteva zile de la vechiul său sediu din Palatul Lloyd de pe bulevadul Andrássy (Revoluției astăzi) în noul său sediu din Palatul Bohus. Era vorba de o sală care nu fusese reamenajată ca să funcționeze ca cinematograf, ci era proiectată și concepută încă de la început exclusiv pentru această destinație (voi reveni mai târziu asupra subiectului).

Deschiderea festivă a noii săli a cinematografului Appolo a avut loc în 18 august 1913. Programul serii a început cu Prologul scris special pentru această ocazie de către criticul arădean de teatru Farkas Ferenc în interpretarea actriței Novák Irén de la Teatrul Național Arad (rang pe deplin meritat care a fost acordat teatrului arădean în 1902 pentru înaltul nivel profesional al prestațiilor sale) urmat de proiectarea filmului mut danez „Carieră frântă” achiziționat de întreprinderea Appolo direct de la Casa de Film Nordisk. Rolurile principale ale filmului erau interpretate de Valdemar Psylander, preferatul publicului european și de actrița Clara Wieth.

Cinematograful Appolo Studio din Palatul Bohus

Fără putință de tăgadă; parterul clădirii era deja terminat iar o sală de cinematograf ca cea de care dispunea Apollo nu se prea putea întâlni în vreunul din orașele din provincie. Nu am găsit nicăieri data exactă a finalizării giganticei construcții. Darea în exploatare a avut loc etapizat; tot la fel de bine este posibil ca din același an 1913 chiriașii să fi început să se mute în locuințele imense cu grad sporit de confort, chiar și după standardele actuale. Este interesant de remarcat că în Almanahul pe anul 1914 al cotidianului Aradi Közlöny (almanahul fusese redactat în cea de-a doua jumătate a anului 1913) Banca populară industrială din Arad anunța publicul interesat că noul său sediu se afla în palatul Bohus. Tot în acea perioadă a fost finalizată și asfaltarea străzii Zrínyi Miklós. Există presupunerea rezonabilă conform căreia palatul ar fi fost finalizat în vara anului 1914, însă evenimentul era umbrit de atentatul de la Sarajevo și de iminenta izbucnire a primei conflagrații mondiale care ocupau prima pagină a tuturor ziarelor. A fost suficient un an și jumătate (!) pentru finalizarea lucrărilor (tăblița de marcare a monumentului istoric așezată în mare grabă în anii `90 pe care clădirea e datată în anul 1910 – este evident incripționată eronat).

Fără niciun dubiu Palatul Bohus este unul din cele mai impozante edificii ale Aradului de la începutul secolului XX. Situația este similară și la nivel regional, palatul fiind clasat în topul clădirilor reprezentative. În exterior se pot distinge cu ușurință elementele decorative ale stilului secession. În același timp interiorul clădirii era prevăzut cu toate inovațiile tehnice ale epocii: conducte de apă, iluminat electric, încălzire centrală proprie și lifturi. Nu vom purcede acum la descrierea minuțioasă a clădirii pentru că am citat-o deja pe cea făcută de însuși proiectantul său în paragrafele anterioare, dar aș vrea să atrag atenția asupra câtorva elemente decorative specifice: 

Nota de originalitate a lungului front de pe strada Zrinyi (astăzi Vasile Goldiș) este dată de diversitatea formelor geometrice a balcoanelor care „erup” de la nivelul zidului (bow-window). Partea de la parter este decorată parțial cu plăci de marmură roșiatică și plăci din cupru. Designul și ornamentația turnului din colțul străzii Atzél Péter (azi segment al Bulevardului Revoluției) cu dubla sa cupolă așezată pe doi stâlpi sunt extrem de plăcute, ca dealtfel și balconul de la etajul doi al turnului cu ornamentația sa din sticlă care era iluminat în cursul serilor. Lifturile care actualmente sunt scoase din folosință făceau parte la vremea lor dintre cele mai moderne. Acoperișul aflat deasupra intrării cinematografului, confecționat din fier forjat cu ornamentația sa din sticlă era de o originalitate desăvârșită (din nefericire în prezent este distrus aproape total din cauza lipsei de întreținere). Accesul în sala de cinematograf dinspre strada Zrinyi se făcea pe trei uși ornamentate cu metal. Mai există încă un detaliu, aparent nesemnificativ dar totuși important al decorațiunii de la parter; panourile de afișaj placate cu bronz dinspre străzile Zrinyi și Atzél Péter. Frontul dinspre strada principală era la un pas distanță de intrarea Teatrului Național care era situată inițial pe aceeași stradă principală. Apropierea celor două edificii trebuie să fi fost un criteriu foarte important în timpul proiectării, iar Szantay a știut să pună foarte spectaculos în valoare această stare de fapt. Nu am întâlnit soluții asemănătoare în niciunul dintre orașele transilvane (din nefericire în ultimii ani suntem martorii degradării accentuate a palatului, panourile de afișaj placate cu bronz fiind distruse aproape în totalitate).

Deci Palatul Bohus nu a dezamăgit și a confirmat toate așteptările. A fost unul din edificiile simbol ale Aradului. Mai mult decât atât; împreună cu Palatul Nádasdy ridicat în 1904 pe colțul străzii Forray (Mețianu astăzi) și palatul vecin de pe strada Scurtă (Românului astăzi) au format un ansamblu arhitectonic armonios în care elementul dominant este dat de stilul secession geometric. Sute de cărți poștale ilustrate din epocile trecute au surprins foarte bine aceasta perlă arhitecturală a orașului.

Din nefericire situația economică și politică creată după războiul mondial au determinat familia Bohus să renunțe la dreptul de proprietate asupra imobilului. Încă înainte să se fi dus vestea, palatul a fost vândut pentru 2,5 milioane de coroane Băncii populare industriale din Arad, furnizorul creditelor necesare continuării contrucției iar mai apoi chiriaș al palatului. La vremea respectivă a fost cea mai mare tranzacție imobiliară din oraș. Nici noul proprietar nu s-a bucurat pentru multă vreme de facilitățile oferite de imensul palat. Într-un ultim val generat de criza economică mondială, banca a intrat în stare de faliment în 1933, încetându-și operațiunile după mai bine de 60 de ani de activitate. Etajul clădirii a fost ocupat ulterior de cea mai puternică instituție financiară a vremii; Banca Românească care s-a extins mai târziu în toată clădirea.


Amintirile unui „om de-al casei”

Începând cu 1925 Uzsora Sándor a fost angajat în clădire pentru întreținerea liftului, ca maistru mecanic și fochist. Acolo era și domiciliul său; era un soi de om bun la toate („ezermeșter” cum se mai spune în graiul popular arădean). Fiul său István, pe masură ce creștea îi dădea câte-o mână de ajutor tatălui său în treburile pe care le avea. Membrii familiei Uzsora s-au ocupat de muncile aferente acestei poziții până la moartea lui Sándor din 1959. Uzsora István povestea următoarele:

„Făceam focul cu lemne în cazenele instlației de încălzire centrală. Lemnele erau depozitate în pivniță. Cât combustibil solid era acolo nu v-aș putea spune, dar era o cantitate enormă. Mai târziu am trecut pe încălzirea cu cărbuni. Nici întreținerea celor patru lifturi nu era ușoară. Șinele din lemn trebuiau unse și contragreutățile liftului trebuiau verificate zilnic. Întreținerea roletelor și a încuietorilor era tot sarcina noastră. Și desigur cea a conductelor. Munca noastră era supravegheată de doi administratori. Pentru că palatul era compus din locuințe formate din 5-6 camere cu confort sporit era locuit doar de 30 de familii, dacă îmi amintesc bine. La primul etaj era arhiva băncii, la parter și la etajul I erau mai multe birouri ale Băncii Românești. Banca avea acțiuni la marile firme arădene. Seara târziu locatarii foloseau chei pentru porțile palatului. Dacă cumva sosea vreun musafir la ore târzii îl trezea cu soneria pe portar. Este de înțeles că existau preocupări pentru siguranță, oamenii care locuiau aici aveau o stare materială bună. În plus clădirea găzduia și o bancă. În pivnița palatului a fost amenajat un adăpost în timpul războiului. Dacă suna alarma aeriană oamenii se refugiau aici de pe străzi și din clădirile învecinate. Această pivniță era considerată mai sigură.”

Ce s-a întâmplat după naționalizare? A rămas postul portarului și cel al mecanicului. Și desigur chiriașii au rămas la locul lor, dar plăteau chiria la Întreprinderea locativă de stat.

Dintre foștii locatari ai palatului Uzsora István își amintește de Maier, directorul întreprinderii textile, de D-l Rappaport care avea un depozit de lemne la Săvârșin, de colonelul Pătru, de moșierul Ransburg, de doctorii Kurzer, Török, Schwarz și Jenei, de inginerii Benkert, Șincai și Dumitrescu, de profesorul Rudneanu, de directorul de bancă Alverescu, de Szántó Fischernére, proprietară de tipografie, de domnul Fényes, directorul cinematografului Corso și de Alföldi Pál, un tânăr din familie bună, dar pe care îl considera puțin ciudat (Alföldi Pál a trăit aici până la sfârșitul vieții ducând o viață de ascet și umblând desculț prin oraș. Păstra în locuința sa operele celor mai prestigioși maeștri ai școlii de pictură de la Baia Mare. Avea o colecție privată impresionantă).

Dintre prăvăliile de la parter își amintește de magazinul de papetărie Gloria, de cofetăria Boian, de bufetul avocatului Iliasa, de o prăvălie de pantofi, de croitoria lui Csont (mai târziu Ghinga) și de pălărierul Krammer (succesoarea cofetăriei Boian, pe numele său Republica amintea doar foarte vag de renumitul producător și comerciant arădean de prăjituri). Faima croitoriei lui Csont a trecut de hotarele orașului, iar urmașul său Ghinga Manase a ridicat la nivel de artă strămoșeasca meserie. Numele său a devenit un adevărat concept sau brand – dacă ar fi să folosim noțiunile din prezent (în anii 1960 actori bucureșteni, sportivi de elită și numeroși cântăreți își comandau hainele la croitoria lui). Noile tendințe ale modei puteau fi urmărite pe vestimentația purtată pe stradă de „croitorului croitorilor”.

Și desigur exista cinematograful. A purtat numele „Appolo” și în noua sa locație până după primul război mondial. A fost redenumit mai târziu „Forum” (iar și mai târziu „Bălcescu”, după care a devenit cunoscut sub numele „Studio”).

La fel s-a întâmplat și cu numele străzii; s-a schimbat odată cu orientările politice: Zrínyi, Anatole France, Vasile Goldiș. Mica stradă care păstra numele fostului primar Atzél Péter (1867-1871) a fost redenumită la rândul ei după numele generalului francez Berthelot după 1920 (acesta a trecut prin Arad în decembrie 1918) iar în 1948 a fost absorbită de Bulevardul Republicii, devenit Bulevardul Revoluției după 1989.

Strada Romanului (Scurta) cu Paltul Bohus pe partea dreapta


Galeriile de artă și locuitorii acestora

Rămâne o enigmă numele persoanei căreia ia venit ideea să amenajeze două locuințe cu galerie de artă la mansarda de la etajul IV. Este puțin probabil ca ideea să fi aparținut Bohusilor. Și cu atât mai puțin lui Zsigmond care era foarte pragmatic, deși împărtășea pasiunea fotografiatului cu fratele său mai mic  László ajungând astfel aproape de cercurile artistice ale societății arădene. În conformitate cu experiența epocii, artiștii erau deseori în incapacitate de plată, motiv pentru care un proprietar imobiliar nu ar fi avut interesul să construiască spații de locuit pentru clienți cu posibilități financiare reduse. Este mult mai plauzibilă ipoteza conform căreia arhitectul Szántay a dorit prin această soluție să spargă monotonia și să diversifice partea superioară a palatului care se întindea pe o distanță considerabilă de-a lungul străzii Zrinyi. Toate acestea sunt însă simple speculații. Cert este că spațiile pentru artiști de sub acoperiș au fost locuite încă de la început de pictori, graficieni, sculptori: Rubleczky Géza, Pataky Sándor, soții Frențiu, Tamás Mária și Takács Mihály. Și acum să ne amintim de fiecare dintre ei în câteva propoziții:

Rubleczky Géza (1881-1970) a studiat artele aplicate la Firenze și a devenit cunoscut ca și sculptor. În 1912 împreună cu patru colegi a pus bazele Siteului artiștilor în majolică și argilă de la Hódmezővásárhely unde se pregătea ceramică ornamentală specifică locului. Siteul artistic a devenit mai târziu fabrica locală de majolică. Venea des la Arad și la Timișoara. În Arad a închiriat una din locuințele cu galerie de artă din Palatul Bohus. Într-o vreme își avea domiciliul permanent în acest palat. A fost perioada în care a fost contactat de Szántay pentru a modela figurile alegorice de pe frontispiciul Palatului Cultural aflat în construcție. Și în perioadele care au urmat artistul revenea deseori la Arad până la declanșarea celui de-al doilea război mondial. De asemeni statuile de pe fațada fostului sediu al Camerei de Comerț și Industrie sunt tot operele sale.

Pataky Sándor (1880-1969), fiul unui industriaș arădean cu mulți copii dorea în tinerețe să devină profesor. În mod ironic, tocmai un dascal de-al său a fost cel care i-a remarcat talentul la desen și i-a recomandat să-și dezvolte abilitățile native. A studiat desenul la școala de elită a lui Székely Bertalan din Budapesta, dar și-a întrerupt studiile din motive financiare. A vizitat câteva din marile galerii europene de artă încercând astfel să-și compenseze lacunele din pregătirea profesională cu ajutorul experiențelor personale.

Își câștiga existența ca profesor de desen în orașul natal și pleca deseori spre locuri pitorești din Transilvania unde picta neobosit. S-a prezentat pentru prima oară publicului în 1908 la librăria lui Kerpel Izsó de pe bulevardul central care i-a asigurat spațiul necesar pentru desfășurare. Odată cu împlinirea sa ca artist s-a îndrăgostit de Podgoria Aradului și de valea Mureșului. A redat în acuarelele sale frumusețea peisajului din aceste zone. A trecut și prin școala băimăreana de pictură, dar n-a ajuns sub influența ei, păstrându-și stilul original propriu. În anii 1930 una din acuarelele sale a avut mare succes la o galerie reprezentativă budapestană. Au urmat numeroase expoziții personale și colective în Arad și alte orașe. A trăit optzeci și opt de ani și deși a revenit la catedră ca pensionar în anii `50 din motive financiare, în cea mai mare parte a vieții sale a încercat să se afirme ca artist independent. După moartea sa au fost organizate expoziții retrospective cu operele sale de către filiala arădeană a Uniunii Artiștilor Plastici și mai apoi în 2013 de către Societatea Kölcsey. La cea din urmă au fost prezentate circa cincizeci de tablouri aflate în colecții private. Tot Societatea Kölcsey a fost cea care i-a amenajat monumentul funerar din cimitirul Pomenirea. A rămas în istoria artelor ca unul din cei mai importanți reprezentanți transilvăneni ai picturii în acuarelă.

Soții Frențiu

Zizi și Sever Frențiu (1931-1997) au fost fondatori de școală în Arad într-o perioadă în care singurul curent artistic acceptat a fost realismul socialist. Operele în ulei pictate de Sever Frențiu puteau fi catalogate drept revoltătoare și erau pătrunse de realismul modern. Mulți au învățat de la el și au încercat să-l imite cu mai mult sau mai puțin succes. Fără niciun dubiu Sever era mesagerul reformei picturii în Arad. Timp de peste un deceniu a excelat și în calitate de scenograf al Teatrului de stat.

Soția sa Zizi concepea scenografia Teatrului de Marionete în mansarda sa din Palatul Bohus. În anii petrecuți la Arad Sever Frențiu a fost președintele filialei locale a Uniunii Artiștilor Plastici. Era perioada în care s-au deschis galeriile de artă centrale din Arad care au asigurat spațiul expozițional adecvat colecțiilor.

După schimbarea regimului din 1989 Sever s-a afirmat ca unul din liderii mișcării artistice contribuind la înnoirea vieții sociale. Familia Frențiu trăia deja de ani buni la București când a fost realizat proiectul compoziției de vitralii „Patru anotimpuri” din holul Primăriei.

Tamás Mária (năcută în 1948) grație talentului și spiritului său inovator a ajuns rapid în rândul elitelor prin lucrările de grafică și picturile sale. A participat la o multitudine de expoziții personale și colective cu lucrările sale câștigând o serie de premii. A emigrat în Germania, dar a revenit deseori acasă pentru a o îngriji pe mama sa bolnavă care locuia în Palatul Bohus. În prezent locuiește mai mult acasă. Foarte multe dintre operele sale sunt partea unor colecții private din străinătate.

Takács Mihály (1954-2015)

Ajuns pictor din cioplitor de piatră a devenit mai apoi sculptor la zenitul carierei sale. După revoluție a restaurat voluntar și fără plată Placa comemorativă a lui Munkácsy Mihály, singura de gen rămasă intactă pe locul său inițial care amintea de perioada care a precedat primul război mondial, în ciuda tuturor schimbărilor de curente politice.

Era deja remarcabil ca și pictor amator când a creat copia și a restaurat originalul mutilat al statuii Sfântului Ioan de Nepomuk (cel mai vechi monument public arădean din perioada barocului). Ulterior originalul a fost așezat în biserica minoriților, copia fiind pusă pe soclu în piațeta publică de la intersecția străzilor Desseanu și Episcopiei. Takács a fost un pictor urban până în măruntaiele sale reproducând în majoritatea covârșitoare a tablourilor sale clădiri și segmente stradale din Arad. A fost indrăgostit de orașul său adoptiv și a reflectat istoria Aradului în mod original prin pictarea de clădiri și segmente de străzi din oraș. Din atelierul său situat la mansarda Palatului Bohus a imortalizat panorama Aradului de toate zilele.

A ilustrat mai multe duzini de calendare cu tablourile sale care reflectau imaginea orașului. A fost un descoperitor și îndrumător de talente; mulți ani de zile i-a învățat să picteze pe deținuții din penitenciarul Arad ușurându-le reintegrarea socială după liberare. În apogeul carierei sale a absolvit și institutul de arte câștigând respectul și considerația profesională a colegilor de breaslă instruiți în domeniu.

Era puțin trecut de 60 de ani când a fost răpus de o boală gravă. A participat la nenumărate expoziții personale și colective în țară și străinătate. Probabil că era singurul pictor local care a reușit să-și asigure existența din vânzarea lucrărilor proprii în timpurile noastre. Împreună cu soția sa Flory, pictoriță și ea, patrona o mică galerie de artă din centrul orașului. O fundație care susține artele îi poartă azi numele. Încă din timpul vieții a fost subiectul unui film biografic. La un an după moartea sa a apărut un album cu tablorile sale care reprezintă iarna.

                                             Pentru continuare faceți click aici!


Dacă doriți să comandați cartea în format clasic tipărit pe hârtie puteți contacta editorul la adresa de email: kolcseyarad@gmail.com  sau pe pagina de facebook: https://www.facebook.com/Kölcsey-Egyesület-Arad-304951532902444/