Viața presei la Arad în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea

Cotidiene și periodice arădene: "Aradi Hirdetö", "Alföld", "Aradi Közlöny", "Arad és vidéke", "Aradi Hirlap", "Aradi Ujság", "Fűggentlenség”, "Füles Bagoly", "Délvidék”, "Tribuna Poporului”, "Tribuna", "Românul", "Biserica şi Şcoala”, "Arader Kundschaftsblatt", "Arader Anzeiger”, "Arader Zeitung", "Neue Arader Zeitung". Capitol scris de Lehoczky Attila în lucrarea "Aradul merge înainte!" Versiunea în limba română: Gabriel Roman

Crearea presei maghiare la Arad a fost o parte firească a dezvoltării orașului. Motivele formării sale deriva din trei macrofactori și mai mulți microfactori locali. Macrofactorii au fost Iluminismul, impactul dezvoltării sociale și economice ca și consecințe ale Reformei și a Compromisului Austro-Ungar asupra dezvoltării societății locale, evoluția gusturilor și nevoilor burgheze; dezvoltarea tehnică a presei și a vieții presei, precum și profesionalizarea jurnalismului care a fost urmarea primelor două. Cel mai important microfactor local a fost dobândirea titlului de oraş liber regal care a avut un mare impact asupra perioadei care a urmat, atât din punct de vedere spiritual, cât și economic. 

Pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea Aradul a trecut printr-o dezvoltare semnificativă, iar procesul de urbanizare rapidă era în curs. Această tendință nu a fost împiedicată nici de epoca neoabsolutistă Bach ce a urmat după revoluția din 1848 care, pe lângă faptul că a fost un pas mare înapoi față de politica revoluționară maghiară, a creat în mai multe cazuri oportunitățile și direcțiile care au condus la dezvoltarea economică a teritoriilor aflate sub Coroana Ungariei. Încă din 1850 granițele vamale interne au fost desființate la nivel imperial, după care s-a trecut la investiții majore în industrie și transporturi. Acestea din urmă au avut ca şi consecinţă principală accelerarea construcției căilor ferate, în urma căreia a început o dezvoltare spectaculoasă în domeniul industrial și social pe întreg teritoriul Regatului Ungariei. Această dezvoltare a atins apogeul mai ales după 1867. La nivel local marea majoritate a investițiilor au fost îndreptate spre industrie, așa că de-a lungul epocii, Aradul s-a transformat din ce în ce mai pregnant într-un centru industrial. Începutul dezvoltării spectaculoase a fost pe 11 octombrie 1858 când primul tren a intrat în oraș pe calea ferată din direcția Szolnok. Calea ferată însăși a jucat un rol decisiv în dezvoltarea orașului deoarece de aici pornea construcţia magistralei transilvane. 

Orașul a devenit un important centru bancar, în anii 1880 Aradul fiind considerat cel mai important centru bancar al Transilvaniei (la un moment dat instituțiile financiare arădene aveau depozite de 77.838.000 de coroane și rezerve de capital de 25.914.000 de coroane), astfel că acest sector economic a patronat numeroase facilități și instituții dedicate dezvoltării. În Arad s-au stabilit numeroase companii industriale: Fabrica de Căi Ferate și Cărămidă Arad S.A. (1868), Fabrica de băuturi spirtoase Arad S.A. (1868), Moara cu aburi Arad și Fabrica de cherestea S.A. (1869), Moara arădeană „Széchenyi” S.A. (1869). Tot aici îşi avea sediul şi cea mai importantă turnătorie de clopote din Ungaria condusă de Hönig Frigyes. Însă, cea mai importantă unitate industrială a fost Fabrica de vagoane şi turnătoriile Weitzer János S.A. (1892) care s-a stabilit aici venind de la Graz. Ca şi încheietoare de pluton a epocii, în 1908 singura fabrică de automobile și autobuze din regat, Fabrica de automobile MARTA, s-a stabilit tot aici. 

Această dezvoltare a produs schimbări importante şi în aspectul orașului: transportul public a fost fondat în 1869, rețeaua de apă și canalizare a fost construită în 1896, iar iluminatul stradal a trecut pe gaz în 1860. În această perioadă au fost ridicate multe clădiri publice, printre care se remarcă: noul teatru (1874), noua primărie (1877), Palatul Căilor Ferate Unite Arad-Cenad. Statuia Libertății a fost dezvelită în 1890, iar majoritatea clădirilor din piaţa Andrássy (astăzi Bd.Revoluţiei ) au fost finalizate până în 1896. În 1903 biserica romano-catolică centrală a fost sfințită, iar în 1909 a fost ridicată statuia lui Kossuth. Ca punct de apogeu al epocii, Palatul Cultural, construit în stil eclectic, a fost deschis în 1913. Centrul orașului a fost decorat cu o serie de clădiri art nouveau și eclectice, după care străzile principale au fost pavate sau asfaltate. 

Pe lângă schimbările de aspect au fost create o serie de școli și instituții culturale. În 1861 a fost lansat primul cotidian politic al regiunii, „Alföld”; în 1873 a fost înființat Gimnaziul Regal Principal; în 1881 a fost înființată Asociația Kölcsey; în același an a apărut şi primul număr al cotidianului “Arad és vidéke”, iar din 1885 a apărut în peisajul publicistic local şi Cotidianul „Aradi Közlöny”. Şcoala Superioară Comercială a fost deschisă în 1891, iar apoi teatrul orașului a fost ridicat la rang de Teatru Național cu două trupe permanente; una de teatru clasic şi alta de operă. Pe lângă componenta industrială în Arad s-a dezvoltat și o viață intelectuală remarcabilă și odată cu aceasta s-a schimbat și modul de viață civilă: în ajunul primului război mondial în oraș funcționau 18 cafenele, 12 hoteluri și 7 bordeluri, iar numărul de spectacole de teatru a crescut la peste 200 pe an. Conform multor contemporani Aradul se transformase într-un oraş „boem” până în 1910, nemaisemănând cu oraşul de odinioară, cel din urmă cu șaptezeci de ani. Transformările sociale au fost și ele semnificative, favorizând crearea unui adevărat centru mediatic în oraș. În această perioadă numărul persoanelor care știau să scrie și să citească a crescut semnificativ (în 1880 alfabetizarea era de 47,2%, dar până în 1910 a crescut la 69,6%) și, deși dimensiunea clasei intelectuale era în urma altor orașe de provincie, aceasta arăta de asemenea o tendință ascendentă. În 1900 o pondere de 9,3% din totalul populației (2.504 persoane), iar în 1910 un procent de 10,6% (3.208 persoane) aparțineau intelectualității. 

Populația totală a crescut și ea în ritm alert: în timp ce în 1830 în Arad erau 15.242 de locuitori, acest număr a ajuns la 26.959 în 1857, la 32.725 în 1869, la 35.556 în 1880, la 42.052 în 1890 şi la 56.206 locuitori în 1900, respectiv la 63.166 locuitori la ultimul recensământ maghiar. Dacă includem şi populaţia existentă în așezările periferice acest număr ajungea la 77.542 locuitori. Compoziția etnică arăta un tablou foarte eterogen: în 1910 în zona administrativă a orașului Arad erau 46.085 maghiari, 10.279 români, 4.365 germani (șvabi), 1.816 sârbi, 277 slovaci și 344 de alte naționalități. Relația dintre naționalități a fost hotărât pașnică, după ce în 1848 conflictele etnice au ocolit orașul și comitatul. Fiecare naționalitate avea propriile sale instituții culturale. Urbanizarea orașului a progresat cu pași mari, creând un mediu care a solicitat serviciile oferite de ziare și reviste. Oamenii de afaceri ai vremii au văzut clar acest trend și au făcut eforturi pentru a satisface necesităţile. Succesul primelor fundații care editau ziare nu a făcut decât să stimuleze și mai mult acest fenomen, iar apariția concurenței a condus chiar la dezvoltarea unei situații concurenţiale de natură capitalistă care a contribuit în felul său la transformarea orașului într-un bastion al presei din provincie. Toate acestea nu au dus doar la o creștere a numărului de jurnaliști și a celor care îşi căştigau existenţa din jurnalism (în 1910, 28 de jurnaliști lucrau în oraș, cu mult peste Timișoara, Oradea și Cluj), ci și o creștere a numărului de tipografii. În 1908 funcţionau 12 tipografii în Arad care din punct de vedere al dezvoltării tehnologice plasau Aradul pe treapta I a podiumului oraşelor din provincie. Tirajul ziarelor era mare chiar și raportat la nivel național, iar numărul de exemplare era remarcabil raportat la populația orașului: în 1910 un produs de presă revenea la 2.871 de locuitori, iar în cazul ziarelor politico- sociale acest număr însemna 15.792 persoane/organ de presă. Secretul succesului ziarelor maghiare nu se găsește numai în transformările burgheze. După Compromisul austro-ungar a devenit clar că maghiarii vor fi factorul politic și economic dominant în teritoriile Coroanei Ungare, iar limba maghiară va deveni de facto lingua franca. Astfel, numărul populației vorbitoare de limbă maghiară a crescut constant în perioada examinată: în timp ce în 1880 erau 19.896 locuitori care se declarau maghiari în oraș, până în 1910 acest număr (incluzând evreii care se declarau maghiari) creștea la 46.085, practic de două ori și jumătate mai mulţi. Acest lucru este important deoarece în perioada examinată circa 85-87% dintre cititorii ziarelor proveneau din populația burgheză maghiară și germană. Dacă luăm în considerare îmbunătățirea indicatorilor de alfabetizare și educație, obținem parțial răspunsul la motivul pentru care jurnalismul maghiar a avut atât de mult succes la Arad. În afară de cifre merită însă atenție și circumstanţele de funcționare ale ziarelor. În primul rând, trebuie subliniate eforturile editorilor și patronilor de a satisface nevoile cititorilor, iar acest lucru a dus la o mare diversificare: pe lângă cotidienele politice și săptămânalele, ziarele de specialitate, revistele sociale şi ale cultelor religioase au mai fost publicate reviste școlare, tabloide și benzi desenate, iar mai târziu şi publicații literare și teatrale pentru publicul mai pretenţios, precum şi diverse publicaţii satirice şi de can-can, toate aflate pe un trend ascendent în direcția dezvoltării. Cotidienele politice aveau cea mai mare influență şi au fost în măsură să influențeze politica și viața publică la nivel local, majoritatea fiind angajate parțial sau total pe lângă un partid sau mişcare politică. Pe lângă știrile naționale și locale, au fost publicate portofolii (contribuind astfel la dezvoltarea gustului literar), de asemenea aveau secțiuni economice și, în multe cazuri, rubrici exigente de critică teatrală. Se publicau şi reportaje și merită evidenţiată prezența editorialelor, practică ce nu era prea răspândită la acea vreme în presa din provincie. Pentru a satisface cererea clienților cotidienele locale apăreau duminica cu un număr crescut de pagini, iar de sărbători erau însoţite de suplimente voluminoase. În general putem spune că au încercat să urmeze stilul ziarelor budapestane, uneori cu mare succes. În ceea ce privește condițiile de funcționare, în epocă întâlnim un grad mare de profesionalizare: pe lângă faptul că numărul jurnaliștilor a crescut semnificativ, s-a remarcat și diversificarea rolurilor lucrătorilor din presă; pe lângă redactori au apărut redactori asistenți și redactori responsabili; unii dintre ei primind ulterior un rol în consiliile și comisiile alcătuite la nivel de oraş. Redacţiile erau dotate cu aparate telegraf şi apoi cu telefoane, fiind în contact permanent cu canalele de ştiri din capitală, iar la nivel de oraş existau jurnalişti sau redactori care aveau statutul de trimişi speciali în  locurile cele mai fierbinţi în care aveau loc evenimentele importante, munca de redactare şi editare desfăşurându-se  adesea în cursul nopţii. Scopul tuturor ziarelor importante arădene era să atingă ritmul dictat de presa din Budapesta și au fost semnalate cazuri în care au publicat știrile mai devreme decât omologii lor din capitală. Aceste condiții au dus la un climat competitiv capitalist care a contribuit în mare măsură la dezvoltarea și sofisticarea presei locale și, ca urmare, gusturile burgheze arădene au devenit din ce în ce mai elevate. 

Primul ziar permanent al oraşului a apărut în 1837, abia după ce Aradului i-a fost acordat titlul de oraș regal liber în 1834. Se numea „Arader Kundschaftsblatt” şi era publicat în limba germană, ca multe alte periodice născute în acea vreme. Proprietarul și redactorul-șef al ziarului era Franz Schwester. Ziarul conținea știri și reclame locale, anunța programul teatrului, lista oaspeților hotelului și multe alte lucruri interesante. A văzut adesea lumina tiparului scris cu litere gotice. Începând cu anii 1840 conținea tot mai multe articole în limba maghiară, dovedind astfel ascensiunea limbii maghiare. A apărut până în 1849 şi a fost urmat mai târziu de „Arader Anzeiger” (publicat între anii 1851 și 1862, până în 1853 apărând în germană și maghiară), „Arader Zeitung” (între anii 1855 şi 1861), iar la câțiva ani după încetarea publicării sale tradiţia a fost continuată începând din 1873 de „Neue Arader Zeitung”. Prima publicaţie în limba maghiara a apărut în 1839 sub titlul „Az Aradi Tudakózó Intézet Magyar Hírlapja” (Jurnalul în Limba Maghiară al Institutului de Informare din Arad). Editorul ziarului era acelaşi Franz Schwester, publicaţia fiind practic echivalentul maghiar al ziarului „Arader Kundschaftsblatt”. Începând  din februarie 1840 şi-a continuat apariţia sub numele „Aradi Hirdető” și, cu excepţia pauzei care a durat de la sfârşitul anului 1840 până în anul 1845, a fost publicat până în 1853 (de la sfârșitul anului 1849 apărea în germană și maghiară). Primul ziar politic (și literar) al orașului a fost lansat la 1 iulie 1848 de Bangó Pető şi purta numele oraşului - „Arad”. Publicația „Patriot” a apărut aproape în același timp, dar apariţia ambelor a fost întreruptă în iulie 1849 din cauza evoluţiilor politice și militare. În epoca Bach putem nota încă o încercare de editare a ziarelor; „Aradi Híradó” fiind publicat între 1858 și 1860, editat de Grünwald Manó și apoi de Óváry Lipót. Odată cu dispariția sa s-a încheiat și „epoca eroică” a jurnalismului arădean. Entuziasmul înființării de ziare în limba maghiară a fost determinat de relaxarea sistemului neoabsolutist. „Alföld” care s-a afirmat ulterior ca un cotidian politic și social sofisticat, a văzut pentru prima dată lumina tiparului în 1861. Sub influența sa s-au născut alte câteva organe de presă: „Arad” în 1863, „Aradi Lapok” în 1868, „Arad és vidéke” în 1880, „Aradi Közlöny” în 1885, „Aradi Hétfői Újság” în 1898, „Aradi Friss Újság” în 1899 şi „Függetlenseg” în 1902. Doar cotidienele „Alföld”, „Arad és vidéke” și „Arad Közlöny” au reușit să obțină o influență mai mare, să aibă un standard mai serios și o durată de viață mai lungă. Dorința de a înființa o publicaţie nu s-a încheiat însă cu aceste organe de presă: ulterior la Arad au fost editate şi publicaţiile: „Házi Közlöny” (înființată în 1888) - o publicație de specialitate; „Az iskolakért” (1887) care se ocupa de condiția școlilor; primul ziar de satiră şi umor din Transilvania („Füles Bagoly” în 1890) și a doilea ziar sportiv din Transilvania („Magyar Sportélet”  -Viața Sportivă Maghiară în 1900); dar şi „Aradi Gazda” (1899)- oficios al Asociaţiei Economice Arădene sau publicaţiile care promovau literatura și viața culturală; „Szövetség” (1899) și „Kultúra” (1910), precum şi arta teatrală şi dramaturgia; „Szinházi Újság” - Ziarul Teatrului (1910). Ziarul turistic arădean – „Aradi Turisták Lapja” a apărut începând cu anul 1910, dar existau și multe ziare de publicitate ca de exemplu; „Altalános értesitő” – Buletinul informativ general - începând cu 1900 şi lista putea fi continuată. Fiecare publicație era pretențioasă și capabilă de dezvoltare, editorii au încercat să impună și să mențină un standard ridicat, iar concurența a fost benefică pentru dezvoltarea lor. În 1910 în oraș erau publicate 22 de ziare diferite, în timp ce între 1910 și 1919 (sfidând condițiile de război și în multe cazuri cenzura guvernamentală) au fost publicate în total 59 de organe de presă. După cum se vede presa orașului Arad era foarte eterogenă și satisfăcea multe nevoi (dacă la acestea adăugăm că oraşul era și unul din cele mai importante centre ale presei în limba română și avea și ziare în limba germană, atunci aceast caracter eterogen şi divers se arată cu prisosinţă!), iar oferta arădeană de presă era, după cum am menţionat deja, aproape de standardele capitalei. Știrile ziarelor politice ajungeau rapid și în cele mai multe cazuri erau de încredere, critica de teatru a fost de înaltă calitate și educativă (scopul era clar: ridicarea standardului programelor foarte respectatului Teatru Naţional din Arad), știri economice excelent compilate și reportaje de înaltă ţinută puteau fi citite în coloanele ziarelor arădene. Aici au lucrat mulți jurnaliști talentați și cunoscuți (l-aș aminti pe Tiszti Lajos care s-a bucurat de faimă națională și compunea portofolii grozave), tipografiile au fost dotate exemplar, iar redactorii au fost conștienți de importanța lor. La începutul secolului al XX-lea nu se mai putea vorbi deloc de provincialism la Arad.

 „Alföld” („Câmpia de Sud”) merită o mențiune specială ca fiind primul ziar maghiar de cea mai înaltă ţinută din Arad. Ideea fondării unui cotidian a apărut pentru prima dată în 1859, în timpul sărbătorilor naționale Kazinczy, când Henrik Goldscheider (editorul ziarului „Arader Zeitung”) a acceptat să publice recenzii teatrale în limba maghiară scrise de poetul-scriitor Jankai József, multe dintre ele cu subînţelesuri. Succesul a fost atât de mare încât numărul abonaților ziarului aproape s-a dublat în trei luni, motiv pentru care antreprenorul de presă Bettelheim Vilmos a cerut de trei ori autorităților orașului permisiunea de a înfiinţa un ziar maghiar, fiind refuzat de fiecare dată, invocându-se diferite motive. Bettelheim a primit în cele din urmă la Viena permisiunea de a înființa un ziar, iar primul număr al ziarului „Alföld” a fost publicat la 1 august 1861 și a devenit în scurt timp cel mai cunoscut organ de presă din regiune. Oficial era publicaţia Asociației Economice din Arad, dar de fapt avea sprijinul mai multor personalități influente, ca de exemplu Atzél Péter (care a fost mai târziu primar și mai apoi prefect de Arad), politicianului de centru-stânga Bánhidy Bélá, sau sprijinul celui care ulterior a devenit președintele Asociației Kölcsey și prefect de Timiş, Tabajdi Károly. Primul redactor-șef al ziarului a fost Márton Ferenc care făcea parte din facţiunea pro-Deák, publicația având trăsături de opoziție şi care, conform declaraţiei sale, lupta „[...] pentru revenirea la proclamaţia Pragmatica Sanctio și a legilor din 1848 și pentru ideea statalității maghiare [...]”. În perioada de dinaintea Compromisului Austro-Ungar, „Alföld” care era prea radical și reprezenta o orientare națională, a provocat furia cenzorilor și a altor funcționari, motiv pentru care a fost interzis în 1863. Cu toate acestea redactorii ziarului nu au renunțat și au refondat publicaţia sub numele de “Arad” în același an şi cu aproape aceeaşi gardă de redactori și jurnalişti (Környei János a preluat conducerea redacţiei). După Compromis cotidianul a revenit la numele original și a început să se dezvolte serios. Perioada sa cea mai importantă a fost în timpul în care era condus de Tiszti Lajos (1873-1882). Pe parcursul existenței sale ziarul a susținut progresul, văzând Compromisul doar ca pe o etapă în dezvoltarea statalității maghiare și continuând să ceară reforme constituționale atât în provinciile băştinaşe, cât și în țările Coroanei Ungare. El a cerut o politică internă pașnică și dreaptă, reforme educaționale, soluționarea situației cultelor, desființarea barierelor economice și aderarea la sistemul monetar european; a subliniat importanța primordială a competenţelor profesionale în alcătuirea personalului birourilor nou-înfiinţate, iar la nivel local a profitat de orice ocazie pentru a încuraja conducerea orașului să facă paşi spre dezvoltarea ulterioară prin articolele pe care le-a semnat. Ulterior, a luat atitudine și în favoarea soluționării problemei naționalităților și mai ales ale românilor astfel că a propus acceptarea parţială a revendicărilor acestora. Deși la un moment dat avea un concurent serios din partea publicaţiei „Aradi Lapok”, după dispariția timpurie a acesteia din urmă, „Alföld” și-a recăpătat statutul anterior, de multă vreme singurul cotidian al orașului pe care toate organizațiile politice locale îl considerau o autoritate și un for comun. Tiszti Lajos a făcut tot posibilul să mențină înalta ţinută a cotidianului, contribuind el însuşi la acest efort prin portofoliile sale și alte scrieri pe un ton ironic, dar foarte apreciate. În 1882 avocatul Vörös Vidor și Edvi Illés László au preluat conducerea redacţiei, iar după plecarea acestuia din urmă, Vörös a continuat să managerieze singur ziarul până în 1894 ca organ al Partidului Național, dar între timp drepturile de proprietate au trecut la liderii locali arădeni ai acestei formaţiuni politice. Tot în această perioadă oameni cunoscuți lucrau pentru ziar, printre ei merită menţionaţi Iványi Ödön și dr. Jancsó Benedek. Motivul principal al dispariției ziarului îşi are originea în schimbarea editorilor din 1894. În acel moment Schankenban Vledényi László și Horváth Elemér erau în fruntea publicaţiei pe care o conduceau cu o abordare antiecleziastică. Transformarea retoricii ziarului a atras o reacție negativă din partea cititorilor care a dus în cele din urmă la scăderea numărului abonaților. Deși ziarul a fost preluat de la începutul anului 1896 de către editorul Edvi Illés László și de tipografia lui Varga József și al asociatului său (care au revenit imediat la linia partidului național și cea liberală în general), totul s-a dovedit a fi prea târziu; după 37 de ani de apariţie continuă „Alföld” încetând să mai existe. Pe lângă schimbările de orientare politică, poate și faptul că nu s-a ținut pasul cu concurenții serioși, precum cotidienele “Arad és vidéke” și „Aradi Közlöny”, a contribuit la dispariția acestuia. Fără îndoială că până în anii 1880 a fost considerat unul dintre cele mai importante și mai influente cotidiene nu numai în Arad, ci și în regiune în general. 

Primul număr al publicaţiei “Arad és vidéke” („Aradul şi regiunea sa”) a apărut la 25 decembrie 1880, ca un cotidian cu caracter politic, economic și literar. De la bun început a adoptat o linie care simpatiza cu ideile Partidului Independenței și cel al paşoptiştilor, iar mai târziu a devenit o portavoce  a acestora. În mod surprinzător a devenit rapid popular în oraș (în aprilie 1881 se lăuda deja cu 793 de abonați), această stare de lucruri fiind probabil facilitată de atitudinea favorabilă tradițiilor din 1848 și independenței statului maghiar (o explicație pentru acestea ar putea fi că pe vremea aceea a crescut în amplitudine cultul martirilor de la Arad). Primul său redactor a fost Szudy Elemér, iar linia pe care a adoptat-o ziarul contrazicea oarecum linia cotidianului „Alföld” considerând știrile locale ca fiind cele mai importante (cel puțin la început), publicând rapoarte, reportaje și analize despre starea orașului, despre probleme cunoscute, atracţiile și interesele oraşului, punând în fruntea priorităţilor sale dezvoltarea Aradului. A îmbrățișat aproape toate inițiativele locale: a susținut Asociația Kölcsey și Societatea Profesorilor şi Învăţătorilor din Regiunea Aradului, a organizat o strângere de fonduri pentru ridicarea statuii lui Kossuth, a susținut cu entuziasm inițiativa Asociației Turistice din zona montană a regiunii Aradului de a înființa un Muzeu Etnografic în oraș, iar mai târziu a abordat chestiunea necesităţii înfiinţării unei universități în oraș. A publicat articole biografice despre viețile și activitățile celor mai importante personalități locale și a participat la organizarea vieţii culturale, în special a vieții teatrale. În opinia sa, orașul trebuia să urmeze modelul Budapestei și nu pe cel al oricărui alt oraș, pentru că doar capitala putea fi singurul standard care putea fi adoptat ca model. Toate acestea nu însemnau că știrile țării și ale lumii în general nu ar fi primit suficient spaţiu în rubricile ziarului, ci că au stabilit pur și simplu o altă direcție față de cea adoptată de colegii de breaslă de la cotidianul “Alföld”. Din 1890 ziarul a adoptat subtitlul de „cotidian politic, social și economic”, iar de atunci înainte a pus mare accent pe îndeplinirea caracterului asumat. Pe lângă propagarea idealurilor paşoptiste, editorii săi nu au abandonat nici portofoliile și alte scrieri care aveau o componentă literară: scriitori cunoscuți ai vremii publicau în paginile sale, nume precum Erdős Renée, Krúdy Gyula, Mikszáth Kálmán , Gárdonyi Géza, Brankovics György sau Mihai Eminescu fiind cele mai remarcabile; în plus se ocupau adesea de arte vizuale și muzică, iar rubrica de critică teatrală era de prim rang. Redactorii săi au făcut totul pentru a menține varietatea (după plecarea lui Szudy Elemér au preluat ziarul pe rând următorii: Barabás Béla,  Schröder Béla și Sugár Ernő, după care din noiembrie 1918 a revenit Szudy, iar ultimii ani au fost gestionați de Kaszab Géza și Károly Sándor). Pentru o mai mare competitivitate s-au introdus inovații tehnologice (din 1909 cotidianul“Arad és vidéke”a   fost primul din țară care a folosit mașini de tipărit și de cules acționate cu motoare electrice), au apărut grafice și reproduceri foto în rubricile ziarului și au fost organizate concursuri care ar putea părea neobișnuite astăzi, de exemplu, cititorii puteau măsura numărul de paşi dintre două străzi arădene. Scopul urmărit era clar acela de a trezi interesul cititorilor, dar această interactivitate putea fi văzută și ca o strategie făcută pentru a învinge competiția. Ziarul a supraviețuit războiului mondial și climatului tulburat de revoluții și contrarevoluții din Ungaria, dar după 1919 și-a pierdut anvergura inițială, eterogenitatea sa a regresat și i-au fost reduse dimensiunile. Probabil că nu s-a putut alinia la direcția stabilită de noua guvernare română, dar este plauzibilă şi varianta conform căreia ar fi avut și dificultăți financiare. „Arad és vidéke” a încetat să mai existe în al 42-lea an de apariţie, după o regresie lentă, dar anvergura, diversitatea, standardele înalte (amintind de ziarele budapestane), comportamentul militant și pro-dezvoltare îl făceau unul dintre cele mai bune ziare din provinciile Coroanei Ungare. 

La 20 decembrie 1885 apărea „Aradi Közlöny” („Jurnal arădean”), al treilea organ de presă în ordinea importanţei în perioada examinată care și-a început călătoria ca şi cotidian politic, social și economic. Fondatorul și patronul său era Stauber József, om de afaceri de origine israelită care s-a mutat de la Budapesta la Arad şi care s-a remarcat încă de la început prin respectarea celor mai bune uzanţe ale presei tipărind ziarul noaptea şi plătind foarte bine colectivul de redacţie. Redactorii au rezumat crezul şi motto-ul ziarului în numărul din 25 decembrie 1890: se angajau să promoveze principiile Partidului Liberal şi promiteau că ziarul va fi obiectiv, că vor fi acoperite doar subiecte în limita bunului gust, iar rubricile dedicate economiei, teatrului și toate celelalte vor fi scrise de către cei mai buni profesioniști în cea mai înaltă formă posibilă și, de asemenea, vor fi prezentate publicului cititor portofolii și romane originale. De altfel poziția politică a cotidianului „Aradi Közlöny” a urmat întotdeauna schimbările de pe eşichierul politic: după plecarea de la putere a Partidului Liberal în 1905 acesta a luat o poziție neutră (este de remarcat că perioada dintre 1905 și 1910 a fost animată de aprige dispute între partidele parlamentare, atât în Parlament cât și în afara acestuia - în acea perioadă la conducerea ţării aflându-se Partidul Independenței și Partidul paşoptist și succesorii acestora, raporturile de forţe nefiind clare), iar ulterior, după ce Partidul Național al Muncii a venit la putere, a servit interesele acestuia. Pe lângă rubricile obișnuite din alte ziare, managerii ziarului au încercat să-și păstreze publicul cititor și să câștige și mai multă popularitate cu mai multe inovații unice la nivel local: de exemplu în 1901 au organizat o colectă însoţită de o distribuire gratuită de pâine pentru săraci. Cu altă ocazie și-au asigurat abonații împotriva accidentelor cu 3.000 de coroane, dar putem aminti și suplimentul festiv de 260 de pagini apărut în onoarea aniversării a 25 de ani de existenţă a ziarului. În secțiunea portofoliu au fost tipărite scrierile lui Jókai Mór, Szomaházy István, Hevessy Jenő sau Ion Luca Caragiale, în timp ce pe lângă sensibilitatea față de treburile publice, evenimentele săptămânale erau tratate într-o secțiune separată care a fost completată cu caricaturi (pentru prima oară în Transilvania). Bineînțeles, cotidianul susținea și toate inițiativele locale importante (la un moment dat ziarul a oferit veniturile sale pe trei luni în favoarea realizării statuii lui Kossuth), așa că împreună cu cotidianul concurent “Arad és vidéke” au fost un teren propice pentru promovarea eforturilor de modernizare a orașului. Echipa editorială abia s-a schimbat în perioada discutată: Stauber József a rămas redactor-șef pe tot parcursul, dar și redactorii responsabili se schimbau rar: Tőrös Tivadar a condus ziarul până în 1909 când conducerea a fost preluată Bolgár Lajos care a rămas șeful publicației şi în perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale. Cotidianul Aradi Közlöny nu numai că a supraviețuit războiului mondial și revoluțiilor ulterioare, dar și-a asigurat publicarea şi în perioada interbelică cu o poziție și un ton adecvat. Ziarul a încetat să mai existe în octombrie 1940 din motive politice, moment în care majoritatea ziarelor maghiare din sudul Transilvaniei au fost interzise din cauza anexării Transilvaniei de Nord de către Ungaria. Cu cincizeci și cinci de ani de existență, „Aradi Közlöny” a fost cel mai longeviv cotidian politic și public din regiune. 

Celelalte ziare și reviste nu ajungeau la standardele celor trei mari cotidiene menționate, mai degrabă au încercat să răspundă nevoilor locale, sau publicului lor țintă care era diferit. De asemenea, în perioada discutată trebuie menționate următoarele publicaţii: 

– „Aradi Élet” (Viaţa arădeană) a apărut ca săptămânal social, public și artistic (și uneori politic), redactorul său șef a fost Ödön Gellér. 

– „Aradi Hírlap” (Gazeta arădeană), cotidian definitoriu al perioadei cuprinse între cele două războaie mondiale, a fost publicat începând cu 1917, conducătorul său la acea vreme fiind Bolgár Lajos; din 1929 cotidianul a avut o acoperire aproape națională fiind cunoscut sub numele de „Erdélyi Hírlap”. 

– „Aradi Újság” (Ziarul arădean), editat de Vörös László, a avut o viață lungă (treizeci și nouă de ani) şi a funcționat ca un ziar de ştiri publicând știri scurte sub titluri îndrăznețe concentrându-se pe esență; a publicat adesea evenimente care au stârnit scandaluri. Între cele două războaie mondiale și-a dezvoltat cu succes un mic trust de presă, cu mai multe ziare, nu doar din Arad, care funcţionau ca organe de presă afiliate. Printre acestea pe plan local au fost publicate: „Aradi Friss Újság” (între 1919 şi 1940), „Hétfői Friss Újság” (1930), „Hétfői Újság” (1930), „Új Hírek” (1929), iar la Timişoara au apărut: „Esti Újság” (între 1927 şi 1940) şi „Banat-i Friss Újság”. De asemenea putem remarca și ziarul trustului care apărea la Brașov: „Brassói Friss Újság” (între 1932-1936). 

– „Délvidék”  (Zona de Sud) a fost o revistă de viaţă teatrală şi critică de teatru publicată începând cu 1911, mai târziu s-a extins şi a ajuns să aibe acoperire națională , redactorul-şef a fost Papp Andor. A fost publicat până în 1941, împlinind treizeci și unu de ani de apariţie neîncetată. 

– „Fűggentlenség” (Independența) a fost ziarul partidului paşoptist, a apărut între 1902 și 1919. Era un cotidian politic dominant la nivel local, dar nu a mai putut supraviețui după Unire. 

– Ziarul satiric „Füles Bagoly” (Bufniţa cu urechi) s-a dovedit și el un mare supraviețuitor, publicarea sa a fost suspendată în timpul primului război mondial, dar şi-a reluat apariţia din nou din 1919. În 1937 a încetat să mai existe după cincizeci și trei de ani de apariţie. Editorul său a fost Horváth Károly pe tot parcursul. 

– Ziarul de reportaje „Tükör „(Oglinda) editat de Schulik Kálmán a fost publicat în mod regulat între 1916 și 1920 , uneori săptămânal sau lunar, iar mai rar zilnic. 

De asemenea, merită atenție presa locală în limba română, pe de o parte pentru că a publicat ziare și reviste de înaltă calitate, iar pe de altă parte pentru că a angajat publiciști de renume, dintre care câțiva au avut ulterior un rol important în pregătirea Adunării Naționale de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, astfel încât într-o oarecare măsură ei a fost creatorii Marii Uniri. Între 1862 și 1918 în oraș au fost publicate în total 14 cotidiene sau reviste în limba română. Dintre acestea trebuie evidențiate trei cotidiene politice celebre: „Tribuna Poporului”, urmată de „Tribuna”, și „Românul”. „Tribuna Poporului” a apărut la Crăciunul anului 1896, redactor-șef a fost Ion Russu-Șirianu. Ziarul a pledat în apărarea cauzei naţionale româneşti. În coloanele sale au publicat, printre alţii; Aron Cotruş, Vasile Alecsandri, Lucian Blaga, Ion-Luca Caragiale, Ioan Slavici, Alexandru Vlahuţă; adică elita literară şi politică românească a vremii. Din 1904 cotidianul și-a continuat apariţia sub titlul „Tribuna” și a fost publicat până în 1912.  Editat de Vasile Goldiş, cotidianul „Românul” şi-a început activitatea în 1911 ca organ de presă al Partidului Naţional Român. În 1912 a fuzionat cu „Tribuna” și a devenit un ziar de înaltă calitate. A fost publicat până în 1938 devenind unul dintre cele mai longevive cotidiene de limbă română din Arad. Pe lângă acestea, în perioada 1901-1914 a apărut „Poporul Român” care era un ziar politic, social și economic. Dintre publicaţiile bisericeşti şi culturale, revista „Biserica şi Şcoala” care a fost cea mai longevivă revistă din Arad, a fost tipărită săptămânal între 1877 şi 1948, iar printre redactori s-au numărat mai mulţi episcopi ortodocşi. A împlinit 71 de ani de apariţie și a fost implicată în activități bisericești, culturale și de edificare a comunității. De amintit este, de asemenea, ziarul politic şi satiric „Gura Satului”, publicat între 1871 și 1903, jurnalul pedagogilor „Reuniunea Învățătorilor” (publicat începând cu 1872 a trecut prin mai multe schimbări de nume și a supraviețuit primului război mondial), și ziarul economic „Gazeta Economului” (între 1892—1922 ). Viața de presă a orașului a devenit însă cunoscută și recunoscută la nivel naţional prin cele trei cotidiene principale maghiare deja prezentate; acestea și alte câteva publicații au dus la aprecierea nivelului vieții de presă arădene de la vremea respectivă. Bogăția de conținut, spaţiile largi dedicate  treburilor publice, sensibilitatea față de problemele sociale și naționale, credința în dezvoltare și, în general, standardele înalte au ridicat ziarele politice și de viață publică din Arad între cele mai bune din regiune (concurând presa din Cluj, Debreţin, Oradea sau Košice), publicațiile arădene apropiindu-se în multe cazuri de calitatea ziarelor capitalei.

Deși climatul general determinat de războiul mondial (de exemplu cenzura presei), dar mai ales consecințele, au transformat semnificativ situația presei maghiare din Arad; în 1919 aceasta aștepta fără să-și piardă din forță provocările unei noi ere.