Viaţa socială arădeană

Viaţa socială arădeană în anii perioadei La belle époque. Începând cu sfârşitul anilor 1860 până în primele decenii ale secolului XX. Capitol scris de Puskel Péter în lucrarea "Aradul merge înainte!". Traducerea în limba română: Gabriel Roman

A fost nevoie de mai bine de un deceniu și jumătate pentru ca măsurile draconice introduse de autoritățile austriece să se atenueze după ce lupta pentru libertate a fost înăbuşită în sânge și pentru ca arădenii - care au rămas profund marcaţi de tragicul episod prilejuit de capitularea de la Şiria urmată de execuția celor 13 generali în cetatea Aradului - să îndrăznească să se aventureze să iasă din casele lor pentru o vizită amicală sau la o cafenea pentru o partidă de cărţi. Compromisul austro-ungar  a fost primit cu bucurie de majoritatea populației orașului, dar şi cu o oarecare suspiciune. Să se fi terminat oare cu adevărat lungul coșmar? A trebuit să treacă mult timp până ce localnicii s-au convins că perioada de „închistare” completă, cu ferestre cu draperii trase şi lumânări aprinse pe ascuns pe 6 octombrie, cu comemorări între cei patru pereți și episoadele frecvente de hărțuire din partea poliției imperiale aparţinea în mod sigur trecutului. Şi că nu mai erau nevoiţi să-și facă griji pentru comentariile făcute în locuri publice care erau raportate imediat de către informatorul „de serviciu”, după care urma detenţia în subsolul Casei Winkler (numită astăzi „Casa cu lacăt”) unde se afla arestul poliţiei secrete austriece şi unde erau interogaţi susținătorii revoluției în anii represaliilor. 

Ziarul “Alföld”, loial idealurilor din 1948, a publicat un apel entuziast pentru ridicarea unui monument memorial în cinstea martirilor care au pierit executaţi în cetate, iar apoi un altul pentru colectarea relicvelor revoluției. Ideea a fost imediat îmbrăţişată de Asociația Kölcsey, fondată în 1881. În câțiva ani cauza colecției a căpătat amploare națională. În orice caz, se formau pe bandă rulantă diferite societăți și asociații civile care pe lângă asocierea în organizații profesionale, reflectau dorința în creştere a cetățenilor de a participa la viața socială. Această opțiune a fost poate mai puternică în Arad decât în restul țării, tocmai din cauza lecțiilor servite de istorie în deceniile precedente. Deja în anul care a urmat Compromisului a fost înființată Asociația gărzilor naționale din 1848-1849, apoi Societatea Kossuth și Societatea Asztalos Sándor. Caracterul și orientarea lor politică sunt arătate în mod inconfundabil de denumirea lor. Nu întâmplător asociaţiile menționate au inițiat ulterior montarea de plăcuţe comemorative a evenimentelor arădene prilejuite de revoluție și lupta pentru libertate, precum și schimbarea vechilor nume de străzi. În timpul mandatelor de primar câștigate de Salacz Gyula (între 1875 şi 1901), pe lângă numele celor 13 martiri, străzile din Arad au fost redenumite şi după alte personalități celebre ale luptei pentru libertate: începând cu numele generalului Bem József până la Asztalos Sándor. Pe linia stratificării şi specializării profesionale au fost create Asociația funcționarilor privați, Asociația inginerilor și arhitecților și Asociația profesională a tipografilor sau cea a feroviarilor. De asemenea tot în acea perioadă au luat fiinţă Societatea israelită pentru înmormântări și întrajutorare, Societatea de caritate „Inima nobilă” și Societatea de caritate „Providenţa” , dar conform Almanahului anual ilustrat al Cotidianului „Aradi Közlöny” din 1914 a existat și o Societate de caritate „Bucuria”. 

Aceste asociații funcționau oficial având un președinte, un vicepreședinte și un trezorier în conformitate cu ordinea și procedurile în vigoare și erau factorul catalizator al vieții sociale a oamenilor cu interese similare și gândire asemănătoare. Activitățile asociațiilor și cluburilor sportive erau cel puțin la fel de animate. Societatea de tir a fost înființată în 1831 de baronul Orczy Lőrinc în Pădurea mică (Parcul Pădurice de astăzi) care făcea parte din moșia sa. Din câte știm aceasta a fost prima asociație de sport formată în provincie în Ungaria istorică. Ziarele vremii relatau că în 1884, în timpul vizitei la Arad, împăratul și regele Franz Joseph a vizitat poligonul de tragere din Pădurice şi a încercat armele. Se spune că maestrul trăgător ad-hoc Kövér Gábor din Réthát ar fi remarcat: „Majestatea Voastră trage magnific!”. Monarhul nu a răspuns la comentariu. Apropo, domnitorul a lăsat să-i treacă pe lângă urechi şi remarca lui Neuman Ede, aproape incompatibilă cu eticheta de curte. După ce a vizitat distileriile Neuman, Franz Joseph și-a exprimat încântarea şi satisfacţia, la care industriaşul a răspuns: „Şi Majestatea Voastră își face treaba bine”. Chiar înainte de Compromis, în 1860 maestrul instructor Vale a deschis o școală franceză de scrimă la Arad, a cărei popularitate a rămas neîntreruptă până când duelul a fost interzis. Asociația de Patinaj a fost înființată în 1877, Asociația Atletică Arad (ATE) în 1879, Asociația de Ciclism în 1889, Asociația de Canotaj „Mureşul” în 1890 și Clubul Arădean de Atletism (AAC) în 1899.   

La vremea aceea sportul era doar un privilegiu al burgheziei în ascensiune și – nu mai trebuie să subliniem –al bărbaților: patinajul, gimnastica, atletismul, înotul, bowlingul, canotajul și mai apoi ciclismul. Acesta din urmă era din ce în ce mai popular. La sfârşitul săptămânii arădenii săreau pe „măgarii de sârmă” şi pedalau înspre dealurile cu vii din Podgorie. Cei cu venituri mai modeste luau trenul („Săgeata verde” a pornit spre podgorie „doar” în 1906). Du-te în Podgorie! Turismul de weekend se răspândea cu viteză. Cetăţenii mai înstăriţi aveau vile şi cabane construite pe dealurile pline cu vii din Podgoria Aradului sau poate la Moneasa. Din primăvară până după strângerea roadelor toamnei acolo erau frecvenţi vizitatorii. Prieteniile și iubirile erau țesute din hobby-uri comune și călătorii de plăcere. Aceasta era o adevărată viață socială, care, deși păstra încă destul de bine caracterul „închis”, apropia între ele persoanele aparținând aceleiași categorii sociale; dar era mai ușoară, mai frivolă și lipsită de protocol. Segregarea socială în cadrul asociațiilor nu era atât de rigidă. Era mai ușor să bea „brüder”, să se „tutuiască” și să întreţină relaţii amicale. 

Un alt semn al urbanizării a fost proliferarea cafenelelor, micilor berării, cramelor de vinuri și cârciumilor cu băuturi . Fiecare dintre ele își dezvolta propria clientelă de bază cu rezervările aferente şi propriul său meniu de bază. Jurnaliştii şi actorii frecventau hotelurile Crucea Albă, Városi şi Vas (deţinut de Duffner György ), eventual Centralul (Központi – sediul Băncii San'Paolo Imi de astăzi), cafeneaua Hungária de la parterul Palatului Neuman şi hotelul Nádor devenit ulterior Pannónia. Tinerii și clasa mai săracă vizitau barurile şi cramele cu vinuri „Boul Roşu”-„Vörös Ökör”, „Oaia Neagră”- „Fekete Bárány” sau Hotelul Stadt Wien (clădirea se afla la capătul străzii Grigore Alexandrescu de astăzi şi din nefericire a fost demolată la începutul anilor 1990) sau bodegile ieftine din orașul vechi. „Grădina Zânelor”- „Tündérkert”, fost „Caraimanul” la sfârşitul perioadei comuniste era un loc de divertisment preferat al șvabilor din Aradul Nou. În timpul spectacolelor sale din Arad, aici a cântat Dankó Pista, supranumit Petőfi al cântecului maghiar, în cinstea căruia poetul Ady Endre a scris și o poezie. Dar violonistul-compozitor a fost inspirat și de trecutul bogat și de spiritualitatea orașului. La acea vreme a compus piesele „Vântul bate din Arad” și „Fetele și soțiile Aradului”.   Potrivit lui Ficzay Dénes, lui Krudy Gyula îi plăcea foarte mult „orașul domnilor”, așa cum îi spunea Aradului. Vizita adeseori restaurantele lui preferate alături de prietenul său Lits Antal, jurnalist din Arad. Sinbad conducea uneori trăsurile până în zori prin noaptea arădeană. Krudy nu numai că s-a distrat la Arad, ci și-a promovat și propriile cărți. 

Locul favorit al intelectualității românești era Restaurantul „Cornul Vânătorilor”- „Vadászkürt” de pe strada Deák Ferenc (astăzi Eminescu). Editorii cotidianului „Tribuna” și-au primit invitații aici. Ion Luca Caragiale, venit de dincolo de Carpați și aflat în apogeul carierei de scriitor, a încercat să rezolve conflictele dintre redactorii Tribunei și nou-înființatul ziar „Românul” dintr-un rol cu totul străin pentru el, în postura de arbitru şi mediator pentru restabilirea păcii. Proprietarii hotelurilor mai mari din Arad făceau investiţii financiare serioase pentru ca hotelurile lor să fie cât mai atractive. În hotelul „Crucea Albă”, deținut de Nagy Lajos, și în hotelul „Central”- „Központi”, erau deja disponibile pentru oaspeți iluminatul electric, o toaletă englezească și o baie modernă cu apă caldă. A devenit o uzanţă obiceiul ziarelor locale de a publica lista oaspeților hotelurilor la sfârșitul fiecărei săptămâni. Concurența dintre localuri a devenit din ce în ce mai aprigă: își disputau supremația cu tematici gen: „cine putea găzdui mai mulți „nobili”. Desigur, nu tuturor le plăcea marele public. Cei care voiau să-și păstreze intimitatea veneau incognito şi băgau mâna mai adânc în buzunar. 

Primul mare pas spre deschidere în viața socială a perioadei analizate a fost făcut de recepțiile private, adică vizitele în familie. Acestea s-au dezvoltat şi au creat o adevărată rutină: invitație, confirmarea acceptării și apoi sosirea la data și ora convenite. Buchetul rafinat de flori dăruit stăpânei casei era indispensabil în timpul vizitei. Era considerat un gest deosebit de elegant dacă acesta era livrat la adresa gazdei de către un mesager. În acel moment oaspetele inspecta ordinea și mobilierul casei și îşi forma astfel o imagine asupra situației financiare a gazdelor. Mai mult, îşi forma o părere despre meniul gospodinei, despre abilitățile ei de gătit și copt și, atunci când era cazul despre talentul la lucru manual și diligența fetei bune de măritat din familie. Astfel de vizite au primit o importanță deosebită în avanpremiera unei cereri de căsătorie iminente. În acel moment, cafeaua neagră a devenit populară prin imitarea modei de la Pesta, care, împreună cu ceaiul și prăjitura, se afla deja pe masă la fiecare recepție. Marile case de raport ale Aradului au fost construite în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea. Majoritatea reşedinţelor erau de obicei situate la primul etaj, cu ferestrele spre stradă. Dacă chiriașul principal avea la dispoziţie o baie și nu doar o toaletă comună la capătul coridorului , casa era deja considerată de primă clasă. Cei care își permiteau aveau o menajeră, o dădacă pentru educaţia copiilor mici și, ocazional, o menajeră. Familiile foarte bogate angajau o „fraulein” care să învețe copiii limba germană. 

La începutul secolului și câțiva ani după aceea, cafeneaua a fost un loc de întâlnire popular pentru cetățenii orașului. Cea mai populară sursă de divertisment și știri.  Aici se puteau răsfoi paginile ziarelor și periodicelor arădene şi cele din capitală, iar de la mesele cafenelelor erau răspândite știrile orașului, precum și zvonurile și bârfele. Totodată, aici erau împărtășite printre colegi ultimele știri legate de politică, sau în cazul unei concurențe acerbe, aici erau „interceptate” de reporterii „improvizați”. De aceea ei „își depuneau omagiile” la o bere neagră Krigli în mai multe restaurante în fiecare zi. Redacţiile din Arad erau în mare parte înghesuite, pline de fum și zgomotoase. De aceea, mulți jurnalişti își scriau știrile și reportajele la masa cafenelei. Clienţii obișnuiţi “de încredere” plăteau rareori pe loc pentru consumaţie. Ar fi fost atât de „nasol”. Ei aveau „credit”. La plecare, ei doar îi spuneau lejer şefului : "Józsika, scrie-le şi pe astea în caiet!" Datoria trebuia plătită la sfârșitul lunii. Oricine nu reușea să facă acest lucru era apostrofat, reputația proastă i se răspândea și cu greu mai putea să pună piciorul în vreunul dintre locurile de divertisment din Arad, nici măcar într-o berărie. Domniile lor - aceştia erau deja din clasa superioară - proprietari de fabrici înfloritoare industriași talentați, bancheri, comercianți, medici, avocați, funcționari ai consiliului, „ virilii ” (cei mai mari plătitori de impozite) pentru a folosi expresia la modă a vremii –  îşi alungau plictiseala serilor lungi de iarnă la partide de cărţi în incinta cafenelei. Acesta era paradisul bărbaţilor. Ar fi fost foarte nepoliticos pentru o doamnă să intre acolo. Nu a existat nici măcar un exemplu în acest sens. Aici s-a format un obicei care este considerat arădean (?): şi anume cel numit „cercul complet”. Când eram jurnalist începător, nou venit în breaslă, am avut norocul să-i cunosc pe Franyó Zoltán, Szomory Oszkár și Pintér Lajos, reporteri celebri ai vremurilor, cunoscători în detaliu ai vieții de cafenea. Ei m-au luminat în ceea ce priveşte esența conceptului pe care l-am numit  mai sus. Acest tip de afirmare a vieții de societate era considerată caimacul divertismentului la acea vreme și, inutil să mai spun că nu toată lumea și-l permitea și nu în orice împrejurare. (bărbații celebri menționați mai sus l-au învățat de la predecesorii lor, întrucât au trăit o generație mai târziu, în perioada dintre cele două războaie mondiale). Esența divertismentului „în cerc complet” a constat în faptul că reporterul a preluat știrile în cafenea și cu articolul sau reportajul scris în grabă înainte de închiderea ediţiei fugea direct la tipografie, iar apoi, uşurat de „finanţele” zilnice, dădea o fugă până la teatru pentru câteva scene frumoase (Între 1902 și 1919 teatrul orașului avea rangul de Teatru Național!). Bineînțeles, mai ales când primadona preferată juca în piesa din acea seară (în paranteză aș sublinia că majoritatea divelor erau necăsătorite. Dacă se căsătoreau cu un potentat cunoscut, renunțau la profesie în spiritul așteptărilor sociale și maritale.). Părăsind „sanctuarul” Thaliei calea bărbaţilor care doreau o relaxare completă ducea la una dintre casele cu felinar roșu din piaţa de peşte (Hal tér). La orele dimineții se relaxau şi se refăceau după „oboselile” zilei precedente în baia de aburi Simay. Inutil să mai spun că aşa numitul „cerc complet” era obişnuit și pentru practicanții altor ocupații. Construit în 1884 de fostul locotenent paşoptist, profesorul István Simay, centrul balnear era una dintre cele mai moderne facilități de acest gen la acea vreme. Chiar înainte de răspândirea iluminatului electric el și-a folosit propriul generator pentru a furniza electricitate în sălile de baie. Mai ales la sfârșitul săptămânii viața în băile Simay era spumoasă. În „aburul” relaxant de după baie domnii discutau despre “chestiunile şi treburile importante”. Băile Simay şi mult mai micile şi mai modestele băi Diana şi Katalin au fost scena vieții sociale. Nu atât de faimoasa baie Vas, situată în apropierea casei cu lacăt și a caselor cu felinar roșu, a oferit și alte servicii. Da, oricât de mult ne-am dori să o cosmetizăm, vizita predecesorilor în anii lor mai tineri prin „cartierul de divertisment” era considerată o formă de exprimare a atitudinii burgheze. În cazul studenților care urmau să-şi finalizeze studiile, era una dintre forțele motivante și dovada „faptului de a deveni bărbat”. În cartierul din jurul pieţei peştelui din orașul vechi, existau multe localuri și „case cu felinar” cu o reputație îndoielnică. Mulți arădeni și nearădeni au trecut prin „botezul focului” în paturile fetelor de acolo. În unele cercuri boeme cunoașterea vieții interioare a bordelului era considerată o chestiune de prestigiu. Bătrânii noștri nu făceau excepție de la această regulă. În orele dinaintea matineului literar al cercului literar orădean Holnaposok, poetul Ady Endre a fost găsit într-un local din cartierul de divertisment în compania unor doamne sumar îmbrăcate de către colegii care mergeau să-l caute. (Apropo Ady Endre avea și o muză la Arad, pe care o numea Ada în poeziile sale). Mai târziu, în anii dintre cele două războaie mondiale, Szántó György și Horváth Imre au vizitat adesea aceste „ascunzişuri” faimoase. (acesta din urmă şi-a imortalizat experienţa în versuri). Uneori funcționarea casei cu felinar se dovedea a fi foarte profitabilă. Potrivit înregistrărilor din epocă „casa cu cocoși” a mătușii Fehér a mers atât de bine încât ea și soțul ei, proprietarul de restaurant Kovács Artúr au construit din beneficii un frumos palat cu apartamente de închiriat cu parter şi două etaje (situat pe actualul Bulevard Milea la nr.19). 

Anul 1890 a amplificat prestigiul orașului cu mai multe evenimente de anvergură care au avut expunere națională. Timp de săptămâni întregi maghiarii imperiului priveau înspre Arad. Pe 6 octombrie, în prezența a multe mii de invitați, statuia Libertăţii a fost dezvelită în cadrul unei ceremonii înălțătoare. Înainte de aceasta, în lunile de vară, expoziția economică națională a comitatelor din sudul ţării a atras mase mari de vizitatori în orașul „Golgotei Ungare”. Trei ani mai târziu, în 1893 Aradul a redevenit centru de interes: a fost deschis Muzeul relicvelor revoluţiei din 1848-1849. 

Catalizatorii vieții sociale au rămas însă cercurile superioare ale aristocrației și ale burgheziei. Banchetele nu erau evenimente neobișnuite. Unul dintre cele mai mari a fost organizat de consiliul orășenesc la 10 martie 1900 cu ocazia aniversării a unui sfert de secol în funcția de primar a lui Salacz Gyula, la hotelul Crucea Albă. Cei mai buni pictori ai orașului au pictat portretele demnitarilor orașului: primarul Tabajdi Károly, primarul Atzél Péter, avocatul și istoricul Fábián Gábor, Varjassy Árpád- primul director al Palatului Cultural, care decorau sala de ședințe a Casei Comitatului. Acordarea titlului de cetățean de onoare al orașului era o onoare și mai distinsă. De la Compromis până în 1914, 22 de persoane au primit această onoare. Printre aceștia îi amintim pe Jókai Mór , Munkácsy Mihály, Salacz Gyula. 

Cea mai populară distracție a burgheziei bogate la începutul secolului era balul. Sezonul său începea pe 6 ianuarie la Bobotează. În lunile de iarnă evenimentele desfășurate de obicei cu scop caritabil urmau unul după altul: balul primăriei, balul Asociației Kölcsey, balul Crucii Roşii, balul celei mai populare asociații sportive AAC; balul industriașilor, balul vânătorilor, ca să numim doar câteva. Dintre invitații de onoare, rareori lipseau baronul Bohus, moşierul Zselénszki, marele comerciant Andrényi sau un membru al familiei de magnaţi Neuman. 

Cea mai populară sală de baluri era sala hotelului „Crucea Albă”, dar în acelaşi scop erau folosite și sălile hotelului „Central”-„Központi”, ale Palatului Llyod, de la Casa Industrială, iar mai târziu cele de la Palatul Cultural. Cele mai bune trupe ofereau muzica, iar un maestru de ceremonii experimentat se asigura că evenimentul decurge fără probleme. De regulă strălucirea serii era asigurată printr-o tombolă și de alegerea reginei balului. Unul dintre cei mai experimentați maeștri de ceremonii de la balurile din Arad a fost Barabás Béla (1855-1934), un parlamentar care avea reputația de excelent orator. La organizarea evenimentelor excela şi soţia baronului Neuman Dániel, Fürst Mária (1852-1914), președinta comitetului pentru femei, precum și Vásárhelyi Janka (1869-1938), președinta filialei locale a Crucii Roșii. Organizatorii și participanții se pregăteau pentru astfel de evenimente de amploare cu săptămâni înainte. Formularea invitațiilor, așezarea la mese și ordinea de dans erau responsabilitatea organizatorilor. Conform obiceiurilor vremii cerințele vestimentare erau indicate și în invitațiile ornamentate (ţinute festive pentru doamne, frac și smoking pentru bărbați). Pentru fete, „primul bal” era considerat o piatră de temelie importantă pentru maturitate. Se pregăteau pentru asta cu o emoție de înțeles. Alegerea rochiei (trebuie să fie albă) era responsabilitatea mamelor. Taţii își deschideau larg portofelele. Dar tare de tot... Domnişoarele își notau ordinea invitațiilor la dans în caietele de bal și erau nevoite să o urmeze. Nu se punea problema de a cere pe cineva în timp ce dansa. Este de menționat că la astfel de evenimente era oportun ca domnişoarele să sosească și să plece într-o trăsură sau mașină închiriată însoțite de mama lor. În oraș existau câteva școli de dans renumite. Pe lângă dans, fetele și partenerii lor care se pregăteau pentru primul bal de absolvire erau învățaţi și eticheta comportamentului social. 

Nobilii orașului s-au bucurat să asiste la concertele Societății Filarmonice Arad, înființată în 1890. Concertele aveau loc în sala de la etajul hotelului Crucea Albă, unde a cântat și Franz Liszt, respectiv în sala Krispin (astăzi baza de tenis de masă a Clubului Sportiv Municipal). Uneori se cânta muzică şi acasă în timpul unei întâlniri amicale. Szántay Lajos, excelentul arhitect era și un excelent violonist, iar Krispin József a fost un adevărat maestru al instrumentelor de suflat. Câțiva dintre profesorii și foștii studenți ai Conservatorului arădean care a fost fondat în 1833, se reuneau chiar şi la bătrânețe pentru câte un concert de muzică camerală organizat la petreceri private. Astăzi, această formă de contact social este într-adevăr considerată inedită, dar la acea vreme muzica de cameră la scară redusă, interpretată acasă, era foarte populară. 

În anii dinaintea primului război mondial chiar și în orașele de provincie, posibilitățile oferite de recreerea estivală erau din ce în ce mai folosite. În ceea ce privește obiceiurile de petrecere a vacanțelor, arădenii mai sofisticați considerau întâlnirile domnilor de la Pesta un exemplu de urmat. Acestea au fost prezentate în mod regulat de revistele capitalei, în special de ziarul „Vasárnap”, care era foarte popular în provincie. Dar găsim suficiente referiri la aceste chestiuni și în rubricile de știri ale cotidianelor „Arad és Vidéke” și „Aradi Közlöny”. Desigur, posibilitățile erau mult mai modeste în provincie. Vizitarea stațiunilor balneare populare ale perioadei; Abbazia din Istria, Karlsbad, Bad Püschtin și mai ales Balatonfüred a fost doar un privilegiu al înaltei societăţi. Chiar dacă o făceau mai mult din motive de sănătate și nu ca şi modalitate de petrecere a vacanței. Deja era considerată o mare realizare personală dacă oamenii din Arad puteau petrece o săptămână sau două în Moneasa, Buziaş, Herculane sau Lipova. De acolo trimiteau „Ansichtskarten”, adică cărți poștale cu mesaje de câteva rânduri, pe un ton politicos care era îngrijit, deoarece oricine le putea citi. În același timp însă, o scrisoare atent formulată trecea din mână în mână într-un cerc de prieteni. Majoritatea cărților poștale din Arad înfățișau Statuia Libertății, parcurile situate de-a lungul Mureşului, Biserica minoriţilor și Primăria. Nu doar o vacanță, ci chiar o simplă escapadă de weekend în capitală era considerată o realizare de invidiat, întrucât prevestea posibilitatea unei vieți mai variate, mai sofisticate, după care toată lumea (de atunci) tânjea în secret. Una dintre melodiile preferate ale bunicii mele, născută în 1880, începea așa: „M-am plictisit de viața mea, mă duc la Budapesta...” Cântecul care era popular la vremea sa, reflecta foarte bine dorința oamenilor simpli din provincie de a experimenta farmecul exercitat de marele oraș. De ce fel de divertisment aveau parte profesorii prost plătiți, muncitorii cu venituri mici din fabrici, micii comercianți și funcționarii de rang inferior? Duminica; o plimbare printre copacii umbriți ai Păduricii şi o vizionare a comedianților ambulanți care îşi făceau veacul acolo în mod permanent. Promenada de-a lungul râului Mureş și plimbarea de pe Corso au ajuns la modă mai târziu, deși în zilele de duminică fanfara regimentului 33 îi distra pe trecători în ambele locuri.   Vara, complexul balnear Neptun sau „plaja cailor” de lângă fabrica de hârtie îi atrăgea pe arădeni. Iarna sărbătoarea Ignatului mai rupea monotonia vieții de zi cu zi. Evenimentele Societății Industriale înființată în 1886 ofereau o oarecare distracție. Biletele la competițiile sportive din ce în ce mai populare, în special la meciurile de fotbal, nu erau prea scumpe pentru cei cu venituri subțiri. În zilele de duminică și de sărbători arădenii vizitau hanuri ieftine, berăriile și cârciumile. În primul deceniu al secolului al XX-lea, existau peste 120 de astfel de cârciumi și mici bodegi în diferite părți ale orașului. Este interesant cât de populare erau poeziile lui Réthy László (1851-1916), profesor universitar, arheolog și numismat de renume național care publica sub pseudonimul literar Lőwy Árpád. Venea adesea să-și viziteze rudele din oraș și se număra printre oaspeții saloanelor, berăriilor și micilor cârciumi. Într-un cerc închis „virilii” se distrau și ei citind limbajul nu atât de elevat, chiar colorat, dar perfect științific al compozițiilor sale. Pentru că „e în regulă să strănuți, dar numai frumos”, – și-a rezumat „ars poetica” savantul cu gura mare care nu se străduia să-și ascundă prea bine incognito-ul. 

Un număr surprinzător de mare de persoane aparținând categoriilor sociale inferioare au vizitat bibliotecile cu secții de împrumut. Popularitatea lecturii era în creștere în rândul tuturor claselor sociale. Pe lângă Biblioteca Kölcsey care a fost deschisă în 1888, Asociația Generală a Muncitorilor în 1870 și Căminul Muncitoresc construit în 1913 au făcut posibil și împrumutul de cărți pe lângă alte activități. Cea mai mare bibliotecă privată din oraș număra aproape o sută de mii de volume, fiind întreținută și exploatată de negustorul Kerpel Izsó timp de multe decenii. 

La începutul secolului XX numeroși arădeni au fost atrași de demonstrațiile aviatice care au constituit evenimente extraordinare: ca de exemplu la zborurile experimentale și demonstrative de la Arad efectuate de Némethy Emil și Faludy Károly. Ulterior, zborul lui Dobos István și cel al lui Aurel Vlaicu de lângă pădurea Ceala au atras mii de arădeni. Extinderea proiecțiilor de filme și a cinematografului era, de asemenea, o senzație: încă înainte de primul război mondial două cinematografe permanente din Arad; Uránia și Apolló, ofereau bilete ieftine. Pe afișele care anunțau spectacolele de cinema doamnele erau rugate să stea în hol fără pălărie. 

Merită să spunem câteva cuvinte și despre situația femeilor arădene în acea epocă. Pentru majoritatea acestora absolvirea claselor elementare și a patru clase civile reprezenta parcursul complet de studiu. Au visat multă vreme în zadar să urmeze studii superioare din cauza legislației în vigoare în Ungaria acelor vremuri (cel mai frapant exemplu la nivel național este cel al Vilmei Hugonnai care, în calitate de doamnă maghiară, deși a obținut o diplomă de medic la Zurich, a putut lucra acasă doar ca moașă pentru o lungă perioadă de timp). Scopul lor în viață era, prin urmare, o căsătorie bună şi îndeplinirea îndatoririlor aferente. Au fost crescute în acest spirit de când erau fetițe. Acestea erau așteptările familiei și ale societății de la fete. Modelul standard de viață feminin al perioadei a fost formulat de o scriitoare cu o popularitate nemaiauzită la sfârșitul secolului XIX: cartea “Mame” scrisă de Beniczky Irma și publicată în 1876 a fost o lectură căutată chiar și în pragul primului război mondial.  Apoi romanele Jankăi Szabóné Nogáll, apoi cele ale Annei Tutsek, și mai târziu cele scrise de Kosáryné Réz Lola erau nelipsite de pe masa fetelor. Activitățile sportive care erau din ce în ce mai populare ofereau doar celor mai la bine situate doamne posibilitatea de a face mișcare și de a socializa. Datorită modei și pudorii care caracteriza vremurile doamnele puteau practica doar câteva sporturi: călăria, scrima, patinajul, iar ceva mai târziu și tenisul. Chiar din primul deceniu al secolului XX mașina de cusut Singer era reprezentanta tehnologiei moderne în majoritatea gospodăriilor. Pentru că erau puțini cei care puteau ține pasul cu schimbările modei cumpărând necontenit cele mai noi modele de haine, erau mulți cei care își croiau și își coseau hainele cu propriile mâini sau își transformau hainele la domiciliu. La începutul secolului însă întâlnim deja femei care se întrețineau singure, chiar dacă nu foarte des. Printre locurile de muncă oferite sexului frumos se numărau cele de operatoare de telefonie, casierițe, dactilografe și învățătoare. Societatea Căilor Ferate Unite Arad-Cenad (ACSEV) a jucat un rol de pionierat nu numai în construcția de căi ferate vicinale în Ungaria (similare liniilor S-bahn germane), ci și în angajarea femeilor în funcții de birou . Unele dintre cele mai active doamne din viața publică arădeană au fost deja amintitele Vásárhelyi Janka și Fürst Mária (soția baronului Neuman Daniel). În 1900 aceasta din urmă a inițiat publicarea unui album de mare tiraj, redactat și editat în mod pretențios și elaborat, intitulat Szellemi Népkonyha (Bucătăria populară spirituală) beneficiind de colaborarea unor scriitori celebri ai vremii, iar veniturile publicației erau folosite pentru a finanța funcționarea unei cantine gratuite pentru săraci. Prefața albumului a fost scrisă de o personalitate celebră a vremii, scriitorul  Jókai Mór. Albumul s-a dovedit a fi un real succes și astfel cantina populară patronată de familia Neuman a funcționat multă vreme pe strada Zrinyi (astăzi Goldiș). 

Primul război mondial a pus capăt unei perioade relativ pașnice, plină de inovații, prosperă din punct de vedere economic, dar în același timp încă puternic conservatoare în multe privințe și nu lipsită de prejudecăți. Cu toate acestea, în viața economică și socială a orașelor, inclusiv a Aradului, această perioadă poate fi considerată cea mai de succes jumătate de secol pe calea urbanizării și recuperării decalajelor. De aceea a rămas întipărită în mentalul colectiv sub denumirea „la belle epoque”.