Instituţii arădene de educaţie

Sistemul de învăţământ şi reţeaua şcolară arădeană. Capitol scris de Muntean Tibor în lucrarea: „Aradul merge înainte!” Versiunea în limba română: Gabriel Roman

Printre întrebările fundamentale ale educației se numără: cine / ce, cum și de ce să predea? Era la latitudinea guvernului să găsească răspunsurile potrivite și să le pună în practică. Era evident pentru politicienii de frunte ai Ungariei în epoca dualismului că nici schimbările economice, nici cele sociale nu puteau avea loc fără o modernizare pe scară largă a educației. În acea perioadă cea mai dinamică secțiune a cheltuielilor publice a fost educația. Eötvös József a declarat „consider problema învățământului public ca fiind cea mai importantă problemă pentru națiune” și chiar și-a pus demisia în alb pe masă pentru cazul în care nu i s-ar fi asigurat suficiente resurse pentru a-și realiza reforma. Dar câți bani au fost alocați portofoliului educației în timpul dualismului? Putem ajunge la concluzia surprinzătoare că nu atât de mulți, ministrul culturii primind 1.111.000 de forinți în 1868, ceea ce reprezenta doar 1,1% din bugetul total. Este interesant de remarcat că în acel an au fost alocați 50.000 de forinți pentru renovarea castelului de la Hunedoara, iar o expediție în Asia de est a primit 100.000 de forinți, așa cum se arată în graficul de mai jos. 

Ponderea educației în buget (cheltuieli obișnuite)    

             În următoarele decenii sumele alocate au crescut constant, în 1908 doar Ministerul de Interne (cu 5,65%), Ministerul Finanțelor (cu 16,77%) și Ministerul Comerțului (cu 23,98%) au primit mai mult decât ministerul condus de Apponyi Albert în 1907, creatorul Articolului 27 din lege, infama prevedere cunoscută ca „lex Apponyi”. Este la fel de adevărat și faptul că în toți acești 40 de ani bugetul total a fost de circa 15 ori mai mare, iar portofoliul religiei și învățământului public a crescut de 65 de ori. Următoarea noastră întrebare legitimă este; pe ce a fost cheltuită această sumă imensă și  ce s-a schimbat în educația maghiară în epoca dualismului? Trebuia creat un nou sistem școlar care avea sarcina de a reduce numărul de analfabeți și de a antrena profesioniști talentați în opera de modernizare a economiei, precum și de a forma oameni de știință care nu doar să gestioneze viața științifică maghiară, dar să și concureze cu elita europeană. Între timp trebuia să aibă grijă de pregătirea de specialitate a tuturor cadrelor didactice care lucrau în sistem. Structura sistemului școlar maghiar din secolul al XIX-lea este bine ilustrată de figura din studiul  Máriei Kovátsné Németh. 

Întrucât în țară existau doar câteva grădinițe, majoritatea copiilor cu vârsta de șase sau șapte ani s-au trezit că „vârsta liberă a copilului” luase sfârșit – ne referim aici la cei 6-7 ani de acasă care nici nu erau atât de „gratuiți” pentru familiile sărace care constituiau o parte semnificativă a populației țării. O proporție semnificativă de elevi și-au încheiat studiile după absolvirea a 6 clase elementare. Cei care voiau apoi să învețe o meserie erau înrolați în școlile de ucenici; unde pe lângă cele circa 8 ore de studiu pe săptămână, lucrau și într-un atelier sau o fabrică (companiile mari - fabrica de porțelanuri Zsolnay sau Uzinele Ganz și Căile ferate de stat MÁV dispuneau de școli proprii de ucenici).  Dacă cineva simțea că poate face mai mult decât atât - sau părinții săi aveau suficiente disponibilități financiare pentru asta - după absolvirea clasei a IV-a a școlii populare, putea alege să studieze mai departe într-unul din cele 3 tipuri de școală existente la vremea respectivă. Cea mai ușoară școală era școala civilă care forma funcționari cu calificare redusă pentru ocuparea posturilor de lucrători industriali și comerciali. 

Învățământul secundar se sprijinea pe doi piloni; pe gimnaziile de cultură generală care ofereau o educație clasică și pe școlile reale care instruiau elevi în limbi moderne sau în discipline „reale” unde le erau predate ştiinţele. Deși între cele două tipuri de școli a existat interoperabilitate, existând posibilitatea de a susține un examen de diferență, la momentul absolvirii conta cine ce fel de examen de absolvire susținea. După cum spunea Pukánszky Béla în lucrarea sa despre istoria educației; „terminarea gimnaziului dădea absolventului dreptul de a-și continua studiile la toate formele de învățământ superior, dar absolvenții Școlii Reale nu se puteau înscrie decât la Universitatea Tehnică, la Facultatea de Matematică și Științe ale Naturii, la Institutele Miniere și Silvice sau la Academia Economică” După parcurgerea celor 4 clase de școală civilă, de gimnaziu sau de școală reală; absolventului i se deschideau drumuri diferite. Nevoia crescândă de specialiști din economia modernă era satisfăcută de școlile agricole, industriale, comerciale și profesionale, iar școlile pedagogice au oferit profesori bine pregătiți pentru învățământ. 

Grădinițele

În 1891 a fost adoptată legea care definea locul și rolul grădinițelor în sistemul de învățământ. Potrivit acesteia „scopul grădiniței era de a proteja copiii cu vârste cuprinse între 3 și 6 ani de pericolele inerente absenței părinților pe de o parte; prin îngrijirea lor, iar pe de altă parte de a le forma deprinderile necesare păstrării ordinii și curățeniei, precum și cele necesare dezvoltării lor intelectuale și morale prin dezvoltarea abilităților, minții și temperamentelor potrivit vârstei lor” Numărul grădinițelor deservite de personal calificat ajungea la 2.259 în 1914, dar aceste instituții erau supraaglomerate, un educator de grădiniță fiind nevoit uneori să se ocupe de 100-150 de copii simultan. La Arad „Asociația femeilor nobile” aflată sub conducerea baronesei Antónia Bohus-Szögyéni a abordat problema „protejării copiilor”. Grație asociației în 1840 a fost înființată prima grădiniță, al cărei conducător legendar a fost locotenentul pașoptist Nagy József, salvatorul și depozitarul drapelului batalionului 29, care a fost arestat în 1854 sub acuzația de conspirație împotriva statului și condamnat la câțiva ani de închisoare. După ce a fost eliberat în 1858, și-a redeschis institutul. După compromisul austro-ungar a fost președintele asociației profesorilor din regiunea Aradului, fiind ales de mai multe ori și în Comitetul Legislativ din Arad. Nu și-a renegat trecutul revoluționar pașoptist, fiind și reprezentantul asociației honvezilor arădeni în asociația națională a apărătorilor patriei. Însă cele 4 grădinițe private existente s-au dovedit a fi insuficiente și prohibitive pentru mulți, așa că în 1883 a fost înființată prima grădiniță urbană (orășenească), care a fost urmată în scurt timp de altele trei. 

Cu un capital de 10.000 forinți familia Neuman a fondat  o grădiniță pe terenul pus la dispoziție de municipalitate. În timp ce „taxa de școlarizare” pentru o instituție orășenească era de 50 de crăițari pe lună, familia baronului acorda chiar un ajutor special copiilor săraci, întrucât la începutul secolului salariul mediu săptămânal al unui muncitor era de circa 6-7 forinți, dar chiar și salariul de bază al unei educatoare calificate de grădiniță era de doar 400-500 de forinți pe an (primea și un acoperiș deasupra capului în clădirea grădiniței). În cele din urmă, în 1909 la cererea primarului, Apponyi a preluat în subordinea ministerului de resort cele patru institute municipale (situate în cartierul Erzsébet, pe străzile Demeter, Kasza și în cartierul Șega) și a promis conducerii orașului că va înființa încă 5 grădinițe. Pe lângă acestea, în 1910 funcționau în oraș două grădinițe private și patru așa-zise „adăposturi”care se ocupau de copii mai ales în lunile de vară. 

Educația primară

După compromisul austro-ungar una dintre cele mai importante priorități a fost întemeierea învățământului primar, deoarece peste 40% din populația țării nu știa să scrie și să citească. Legea educației publice inițiată de Eötvös (XXXVIII din 1868) prevedea școlarizarea obligatorie a copiilor cu vârsta cuprinsă între 6 și 12 ani și acorda părinților copiilor săraci scutire de la plata taxelor școlare. Ministerul Culturii și Învățământului Public a introdus învățământul elementar de 6 clase și a creat rețeaua de școli populare, completând rețeaua școlilor confesionale deja existente cu școli sătești. 

Cu un efort financiar și spiritual uriaș au fost construite 14.000 de noi săli de clasă, au fost instruiți mii de învățători și profesori, a început un program de editare al manualelor, în urma căruia au rezultat manuale școlare și manuale didactice traduse și în alte limbi care puteau fi folosite timp de câteva decenii. La data publicării legii, doar 48% dintre copiii de vârstă școlară obligatorie frecventau regulat școala, dar în 1913 proporția acestora a ajuns la 93%. Elevii petreceau 20-25 de ore pe săptămână în sala de clasă, anul școlar fiind împărțit în trei trimestre. Predarea începea de obicei la ora 7 dimineața și era segmentată în două părți: profesorul petrecea la catedră 3-4 ore dimineața și 1-2 ore după-amiaza. 

Potrivit articolului 55 din lege „disciplinele obligatorii în școala populară elementară erau: a) studiile de religie și morală; b) scrisul și cititul; c) socotitul pe de rost și cunoașterea unităților de măsură și a valutelor interne; d) gramatica; e) exerciții de vorbire și înțelegere; f) geografia și istoria indigenă; g) noțiuni de geografie generală și istorie generală; h) ştiinţele naturii i) elemente de istorie naturală (cu aplecare specială asupra stilului de viață și peisajului rural, căruia îi aparțineau părinții majorității copiilor) k) instrucțiuni practice în domeniile agriculturii și horticulturii; l) predarea principalelor drepturi și îndatoriri civile; m) muzica; n) exerciții fizice și elemente de exerciții militare.” Legea școlilor populare din 1868 prevedea că „toți elevii primesc educație în limba maternă”. 

Predarea limbii de stat maghiare nu era obligatorie ca disciplină de studiu în școlile primare non-maghiare până în anul 1879. Legea promovată și emisă în 1907 la inițiativa ministerului aflat sub conducerea lui Apponyi Albert condiționa ajutorul de stat pentru școlile bisericești ale minorităților de formarea capacității elevilor absolvenți ai clasei a IV-a, de a se putea exprima corect în limba maghiară - în scris și vorbit - la un nivel de bază. După cum afirma Katus László, infama Lex Apponyi plasa perspectiva unor sancțiuni prea severe în cazul în care predarea limbii maghiare nu ar fi avut succes. Bisericile naționalităților au pledat în mod rațional și îndreptățit arătând că predarea limbii maghiare nu putea avea succes conform cerințelor legii, decât acolo unde cetățenii nemaghiari locuiau împreună cu populația maghiară și copiii nemaghiari dobândeau elementele de vorbire maghiară în contactul cotidian cu populația maghiară. Acolo, unde un copil nu auzea o vorbă maghiară pe o rază de 50 sau 100 de kilometri, era o sarcină aproape imposibilă pentru profesor să poată aduce copilul la cerințele legii, astfel încât acesta să-și poată exprima gândurile în limba maghiară într-un mod viu sau în scris. 

La momentul compromisului austro-ungar în Arad existau doar școli confesionale. Conducerea liberală a orașului a oferit bisericilor în 1869 posibilitatea de a prelua școlile, dar după lungi negocieri inițiativa a avut succes la început doar pentru instituțiile catolice iar mai apoi și pentru cele reformate și cele luterane. Acestea totalizau 6 școli (pe strada Bisericii – azi Lucian Blaga și pe strada Orczy – azi Ștefan Augustin Doinaș - și câte una în cartierele Elisabeta, Sarkad și Gai – unde mai exista una romano-catolică și una greco-catolică) cu 10 profesori care aveau peste 900 de elevi. Ulterior rețeaua școlilor comunitare a fost extinsă continuu și a fost deschisă instituția de învățământ din cartierul Grădiște și cea de pe strada Kossuth (Mărășești). 

Până la începutul secolului al XIX-lea orașul avea 13 școli cu 54 de profesori și peste 3.000 de elevi. Cheltuielile au crescut și ele, Comisia Legislativă Arad a cheltuit 87.341 de forinți (17,51% din buget) pe învățământul public  fiind nevoită să perceapă 4-8 forinți pe an taxă de școlarizare (studenții săraci erau scutiți complet sau pe jumătate de aceasta). Cu toate acestea, primarul a susținut cultura și educația pe măsură ce populația creștea, fiind astfel nevoie din ce în ce mai mare de profesori și școli. Cotidianul „Alföld” a dezbătut această problemă în mai multe articole, analizând „supraaglomerarea sălilor de clasă” ,iar în 1884 ridica chestiunea calității actului didactic al unui profesor care era nevoit să aibă grijă simultan de 100 în loc de cei 50-60 de elevi obișnuiți. Cea mai mare aglomerație era la școala de pe strada Bisericii, pe de o parte din cauza „caracterului ei domnesc” (adică nu era frecventată de copiii oricui) iar, pe de altă parte, pentru că această școală era cea mai bine dotată cu rechizite. Autoarea articolului încheia exprimându-și speranța că de vreme ce cheltuiește așa de mult cu învățământul, conducerea orașului nu se va zgârci pentru câteva parcele de teren iar pe de altă parte, reiterează faptul că „rangul şcolilor nu depinde de cine este absolventul, ci de calitatea elevilor care ies de acolo ”. 

Din cauza deteriorării situației, în timpul vizitei lui Apponyi Albert la Arad din 1907 au început negocierile în urma cărora ministerul s-a angajat să înființeze 6 noi școli populare și să acorde credite pentru finanțarea costurilor de construcție (în valoare de 267.500 forinți). Deși „școlile primare publice au fost găzduite în clădiri ornamentate, și frumoase dotate exemplar”, nici aici cei 26 de profesori nu aveau o viață ușoară pentru că în anul școlar 1909/1910 erau înrolați 1455 de elevi.  

Efectul construirii noilor școli și al ștergerii taxelor de școlarizare a fost faptul că la începutul secolului XX erau înscriși la cursuri 96% dintre copiii de vârstă școlară din Arad, În acest timp eparhia romano-catolică de Cenad avea să cumpere terenul și clădirea de pe strada Batthyányi (astăzi Episcopiei), preluând un institut condus de surorile Notre-Dame (Doamna noastră), unde s-a creat în 1917 o școală veritabilă, legendara Școală a măicuțelor cum a fost cunoscută de către arădeni. Potrivit Legii XXXVIII din 1868 Consiliul Școlar Arad era autoritatea tutelară a „unităților de învățământ popular municipal” ale cărui atribuții constau în aplicarea reglementărilor legale privind școlarizarea obligatorie și asigurarea condițiilor materiale și de funcționare, supravegherea activităților instituțiilor arondate și informarea periodică a prefecturii municipale. Consiliul era condus de notabilități ale orașului, precum cei doi primari; Atzél Péter și Salacz Gyula,  István Aradi - medicul-șef onorific al orașului, Institoris Kálmán care și-a început cariera ca și cântăreț de operă (la Budapesta, München și Hanovra) și a devenit ulterior primar al orașului. De cele mai multe ori au făcut o treabă excelentă, luând însă uneori decizii ciudate în numele consiliului școlar din Arad. Cum a fost cea amintită de monograful învățământului arădean Nemethy Karoly potrivit căreia profesorii care se căsătoreau își pierdeau slujba didactică. Raționamentul era că „soții care erau profesori, din cauza anumitor circumstanțe delicate și a responsabilităților casnice și familiale, apelează la suplinitori care pe termen lung la clasele lor au un efect paralizant asupra progresului elevilor”. Propunerea a ajuns pe masa Comitetului Legislativ unde Prefectul a refuzat să o promulge, dar Consiliul Școlar nu s-a predat atât de ușor și a apelat la Ministrul Educației, „dar nici  acestuia nu i-a plăcut ideea celibatului, așa că totul a rămas neschimbat. Și în ceea ce privește recrutarea de personal au fost decizii grele de luat. De exemplu pentru postul didactic vacant de la Școala de pe strada Orczy (azi Ștefan Augustin Doinaș) au fost 121 de solicitanți. De asemenea era pusă pe tapet frecvent și problema încărcării programei, consiliul hotărând ca în primele două clase să fie de 18 ore pe săptămână, în clasele trei și patru să fie 20-21 ore, iar în clasele cinci și șase de 25-26 ore pe săptămână. “În clasa a IV-a nu ar trebui predate limba germană, desenul și știința sănătății, iar accentul predării la școlile populare ar trebui să fie pe cartea de citit, iar copilul să nu aibă alte cărți școlare în afară de cea de geografie”. În editorialul său din 1893 cotidianul „Alföld” aștepta și mai multă independență de la Consiliul școlar arădean care, potrivit ziarului, „să nu mai fie pentru totdeauna un executiv, din spatele căruia pandurul să fie reprezentantul puterii, ci să fie un administrator care își folosește forțele și oportunitățile pentru a dezvolta în continuare binele existent și a pregăti copiii pentru viitor”. În opinia autorului, în loc să se respecte cu slugărnicie reglementările ministeriale, ar fi trebuit să se țină seama de particularitățile Aradului, iar cursurile și studiile să fie adaptate corespunzător acestora deoarece, așa cum spunea Eötvös Károly, salariul lor îl depășește pe cel național, fiind de 133% față de minimul național datorită generozității orașului. Își exprima și opinia conform căreia ar încredința cadrelor didactice pregătirea programelor, rechizitelor și manualelor școlare care să răspundă nevoilor locale. 

Asociația Învățătorilor din Regiunea Aradului a fost înființată în 1870, iar scopul său includea și autoformarea și protecția intereselor profesorilor. Publicația proprie care purta denumirea „Revista generală de educație” a avut o viață foarte scurtă, dar organizația a continuat să facă tot posibilul pentru a „disemina ideile puse în slujba binelui comun, pentru a cântări valoarea lor practică și pentru a le fructifica în folosul omenirii”. Némethy rezumă cei 20 de ani de funcționare ai asociației în 74 de puncte. Această listă este cu adevărat remarcabilă, întrucât pe lângă problemele educaționale, s-a făcut o trecere în revistă a bunăstării animalelor, manualelor și a chestiunilor ce țineau de educație; salariile profesorilor, pensiile, ajutoarele feroviare, dar au fost analizate și alte chestiuni ca importanța literaturii pentru copii și se discuta și despre apicultură, sculptură în lemn, educația și ajutorarea celor săraci și multe altele. Datorită sprijinului ministerului, Konviktus - un cămin destinat să găzduiască 120 de elevi, a fost inaugurat în 1906.  

Dar ce fel de oameni erau cei care operau efectiv sistemul? În cele ce urmează vă prezentăm carierele a trei educatori care au început ca „simpli” profesori  și au ajuns să devină cetățeni de vază ai orașului prin munca și talentul lor. 

Simay István nu era cunoscut în Arad și împrejurimi doar pentru centrul său de băi moderne de lângă Gimnaziul Regal. Tânărul născut la Szalacs care a rămas de timpuriu orfan, a absolvit la Arad și s-a înrolat în armată la vârsta de 16 ani. După înfrângerea Revoluției maghiare și-a desăvârșit formarea ca profesor și apoi s-a mutat la Gyula, iar mai apoi a revenit la Arad unde a fost mai întâi profesor și apoi director al școlii civile. În calitate de superintendent școlar el a făcut față atât de bine sarcinilor încât Consiliul Școlar i-a acceptat cu greu demisia. În cartea sa despre educația adulților el considera că este oportun să predea și cunoștințe de matematică care puteau fi folosite în viața de zi cu zi. Manualul său de geografie în trei volume a fost folosit în mai multe școli civile din toată țara. 

Niedermayer Tobias s-a născut în satul Almáskamarás din comitatul Arad (astăzi în comitatul Békés din Ungaria) și a devenit profesor la școala elementară de pe strada Kossuth în 1876.  Reputația sa s-a datorat faptului că la începutul anilor 1880 când a preluat clasa I-a cu un efectiv de 105 elevi,  a reușit să-și învețe toți elevii să citească, să scrie și să numere până la sfârșitul anului. Institoris Kálmán, președintele Consiliului Școlar, a petrecut fiecare după-amiază liberă din ultimele trei luni ale anului școlar în clasa lui Niedermayer și nu înceta să-și exprime admirația pentru această performanță aparent incredibilă. Odată transferat la școala civilă a avut atât de mult succes în promovarea acestei instituții încât în curând s-a luat decizia de a înființa încă una similară în oraș. Din 1895, în calitate de director al Școlii de Ucenici, a coordonat munca a 2.100 de elevi și 61 de profesori cu atâta pricepere încât doar Budapesta întrecea Aradul în ceea ce privea educația profesional-industrială. În plus, după cum au remarcat contemporanii săi, s-au făcut și economii importante, întrucât costul întreținerii instituției din Arad era de 24.000 forinți, în timp ce educația a 2.200 de ucenici la Oradea costa 36.000 de forinți. Între timp a predat și meserii comerciale la școala de ucenicie, a scris articole, a avut mai multe invenții și a fost ales în Comitetul Legislativ al orașului.  

Kovács Vince și-a încheiat pregătirea pedagogică la Arad în 1884.  De atunci a fost profesor de școală primară și apoi s-a transferat la Școala de băieți. Din 1907 a fost superintendent școlar, iar doi ani mai târziu consilier pentru învățământul public. Mai întâi și-a demonstrat capacitatea de organizator cu ocazia comemorărilor zilelor naționale, iar mai apoi, ca unul dintre liderii învățământului public arădean  a înființat cu o viteză magică școlile și instituțiile de cultură necesare Aradului. A început în 1906 cu Konviktul, a continuat în 1907 când a purtat negocieri cu  ministerul  pentru înființarea a 6 școli populare obținând concomitent sprijinul financiar necesar și celei de-a doua școli civile. 

În 1909 prin mijlocirea lui ministerul a acordat sprijinul necesar pentru înființarea de 5 noi grădinițe în oraș. Tot în urma intervențiilor sale Guvernul a mai alocat un ajutor de stat în valoare de 85.000 forinți pentru finalizarea construcției Palatului Cultural. Toți cei care nu au avut șansa unei cariere strălucite precum cele de mai sus au rămas totuși profesori și au făcut tot posibilul să pregătească pentru viață cei 50-60 de elevi încredințați pe mâinile lor. Au făcut acestea de multe ori în circumstanțe financiare foarte sărăcăcioase. 

După cum notează Zsuzsanna Mária Takács: „linia de demarcație în cadrul segmentului pedagogic în perioada dualismului a fost determinată nu numai de diferențele dintre tipurile de școală, ci și de diferențele dintre oraș și sat... profesorii din școlile elementare sătești reprezentând nivelul inferior." Nu în zadar concurau 121 de candidați pentru un post de cadru didactic în Arad, întrucât salariul minim de 300 forinți pe an prevăzut de legea din 1868 era de numai 2,5 ori mai mare decât salariul unui zilier. În Arad salariile au ajuns la 750 forinți plus 240 forinți subvenție pentru chirie (profesoarele primeau cu 50 forinți mai puțin). Polónyi Géza a întocmit un bilanț cu cheltuielile anuale necesare gospodăriei unui profesor cu 3-4 copii în perioada respectivă  care au fost estimate a fi de 543,80 forinți în 1893. Raportându-ne la starea actuală, desigur, situația nu pare atât de rea în ansamblu deoarece familia putea fi întreținută din salariul unui profesor. Legea XXVI din 1907 reglementa salariul „profesorilor populari”. Potrivit acesteia salariul de bază era de 1.200 de coroane (rata de schimb fiind de 2 coroane pentru 1 forint) și ajungea la maxim 2.600 de coroane 30 de ani mai târziu. În teza sa de doctorat menționată anterior, Zsuzsanna Mária Takács a socotit că necesarul minim pentru întreținerea unei gospodării de intelectuali se ridica la 1919,62 de coroane, ceea ce însemna că o pondere de 89-90% dintre familiile profesorilor populari trăiau sub nivelul minim de subzistență calculat pentru o familie de intelectuali.” 

Între 1870 și 1910 rețeaua școlară a orașului s-a schimbat radical. Cea mai relevantă măsură a succesului învățământului primar este seria de indicatori care arată rata alfabetizării la recensăminte. După cum arată graficul de mai jos, pe măsură ce populația creștea, la fel a crescut și rata de alfabetizare. 

Drept urmare, în timp ce 57 din 100 de arădeni erau analfabeți în 1870, proporția analfabeților a scăzut la 29% până în 1910. Pe de altă parte dă de gândit faptul că, deși proporția lor s-a schimbat în bine, numărul lor a rămas neschimbat; în 1870 erau 18703 de analfabeți, iar în 1910 - 18710 de arădeni nu cunoșteau misterele scrisului și cititului. În ciuda dezvoltării clare în acest sens, Aradul se afla în spatele Oradiei și Timișoarei. În orașul de pe Criș 75% din populație, iar în cel de pe Bega 72% din  populație era alfabetizată. În segmentul populației de limbă maghiară, cifrele erau și mai favorabile: Oradea 76,9%, Arad 75,1%, Timișoara 74,9%. Diferențele au fost și mai mari între populația masculină și cea feminină, doar 35% dintre acestea din urmă știau să citească și să scrie. Pe măsură ce s-au înființat școli noi, diferența a fost la început chiar mai mare; în 1870 bărbații având un avans de 14% față de femei, procentul a crescut la 16,1% în 1880. Pentru ameliorarea situației conducătorii orașului au luat măsuri și au înființat rând pe rând școli noi pentru fete. Tabelul de mai jos arată rata de creștere a numărului de cunoscători ai scrisului. 

Este clar că după ce au depășit dificultățile inițiale arădenii și-au dat seama  de importanța de a-și înscrie fiicele măcar la școala primară. Entuziasmul a continuat și în 1913, iar directorul Școlii civile de fete intervievat în „Aradi  Közlöny” - “Jurnalul Arădean” notează: „Am înscris anul acesta cu treizeci de eleve mai mult decât anul trecut. ... În realitate, părinții m-au asediat pentru ca fiicele lor să fie primite în instituție, dar au fost admise doar cele care și-au depus cererea la începutul anului. A trebuit să resping candidaturile ulterioare. Am fost nevoit să resping 36 de solicitante din clasa I și 10 din clasa a II-a din cauza constrângerilor reprezentate de spațiul insuficient... O să-mi fie greu să plasez elevii înscriși în sălile de clasă nemaivăzut de înguste. Este nevoie urgentă să se construiască o nouă școală de fete deoarece este aproape imposibil de școlarizat în sediul actual.” Școala pentru surdo-muți a fost înființată în 1885 la inițiativa lui Varjassy Árpád cu sprijinului financiar semnificativ al orașului, care a devenit una dintre cele mai recunoscute instituții de profil din țară sub conducerea lui Roboz  József. El a încercat să preia modelul și metodele institutului similar care s-a deschis la Vác (oraș situat la nord de Budapesta) în 1802, adaptându-se la condițiile locale. 

Școlile confesionale

Timp de secole organizarea și conducerea învățământului în Arad a fost în mâna bisericilor. Dar nu numai că s-au străduit să ofere studenților lor cunoștințe adecvate, ci au făcut tot posibilul să păstreze, să cultive și să transmită mai departe cultura națiunii lor. Nu întâmplător, în timpul revoluției, 11 membrii ai ordinului minoriților au servit drept gărzi naționale, iar în 1854 în „afacerea dolarului” – susținătorii lui Kossuth Lajos au adunat bani în încercarea lor de a strânge capital suficient pentru a lansa o acțiune revoluționară care a început să fie distribuită în secret în Ungaria. Lakatos Ottó în anexa la povestea sa intitulată „Trei ani de viață compromisă” povestește planul, circumstanțele arestării lor și experiențele lor din închisoare. Dintre profesorii minoriți, Eperjessy Aurél a fost condamnat la 13 ani, Lakatos Ottó la 14, Winkler Brink la 12, iar Livery Daniel la 8 ani. Csengő Anselm a fost achitat, în timp ce Csüdör Tamás a murit în închisoarea din Viena într-o „boala a glandelor”. Biserica Ortodoxă a avut cel mai vast și mai avansat sistem școlar. Prima școală elementară din zona Pârneava (Strada Kapa / Căpitan Ignat) a fost înființată în 1822, urmată de școala elementară din centrul orașului în 1840, iar apoi în cartiere pe strada Fejsze (astăzi Dorobanților) și în Gai. Predarea era asigurată de profesorii calificați, iar instituțiile aveau livezi cu pomi fructiferi și clădiri de școli bine echipate. În 1873 pe lângă limba maternă, toți vorbeau maghiară și germană, iar Ion Tomici, profesor cu studii pedagogice absolvite la Sombor-Voivodina, vorbea sârbă și latină. În cartea sa publicată în 1876 Vasile Popeangă îl descrie pe Petru Popovici drept un renumit profesor al epocii în lucrarea sa despre educația din Arad, fiind considerat de Nemeth un educator popular în sensul strict al cuvântului. Efectivul de elevi era în creștere progresivă. Ca și în cazul populației maghiare, fetele au fost inițial mai puține. În 1873 doar 19% dintre cei de vârstă școlară din centrul orașului s-au înscris la cursuri, dar până în 1888 acest procent a crescut la 85%. Datorită Asociației Femeilor Române din Arad în 1890 a luat ființă Școala civilă română de fete. Ca urmare a unei colecte începute în 1909 - majoritatea banilor fiind donați de eparhie (60.000 de coroane), Banca arădeană Victoria (32.000 de coroane) și binefăcătorul basarabean Mihai Stroiescu (100.000 de coroane) - până în 1912 a fost construit noul edificiu al școlii în stil brâncovenesc. Din păcate doar puține familii de români din comitatul Arad își puteau permite taxa de școlarizare de 80 de coroane (2 coroane echivalau cu 1 forint) respectiv cele 500 de coroane pentru internat. 

Conform decretului împăratului Francisc I în 1812 la parterul clădirii în stil empire care aparținea primarului Sava Arsić s-a deschis Preparandia româna, una dintre primele instituții de acest gen de pe continent (prima școală pedagogică care forma profesori a fost înființată în 1810 la Strasbourg). Preparandia – primul institut pedagogic românesc din Ungaria - a avut o influență semnificativă asupra dezvoltării națiunii române. Dintre cadrele didactice ale institutului putem aminti numele lui Dimitrie Țichindeal, Constantin Diaconovici Loga, Ion Mihuț, Vincențiu Babeș, Ioan Rusu Șirianu, Teodor Ceontea. În deceniile următoare profesorii și absolvenții școlii au făcut multe pentru dezvoltarea culturii românești. După cum nota ziarul local în limba română în 1912, „Preparandia din Arad și ulterior institutul de învățământ preoțesc au fost „alma mater-ul” tuturor institutelor românești din Ungaria, întrucât acestea se formau după exemplul Aradului la fel cum lumina se naște din lumină”. Institutul Teologic din Arad a fost înființat în 1822, făcând din Arad un important centru pentru „renașterea românilor din Ungaria acelor vremuri”. Primul șef al școlii a fost Gavril Gherasim Raț și a funcționat într-o clădire situată lângă Catedrala Ortodoxă. În timpul în care episcop era Ioan Mețianu, din donațiile enoriașilor pe un teren donat de baronul Sina a fost construită noua clădire a școlii cu un etaj, în stil neorenascentist. (pe strada baron Sina, astăzi str. Academia Teologică). 

Institutul a fost ridicat în 1927 la rangul de Academie Teologică. Familia de baroni Sina de origine greacă/aromână a fost una dintre cele mai influente și bogate familii de bancheri ai epocii. Averea lor a rivalizat cu cea a familiei Rotschild, iar Sina György a contribuit, de asemenea, la crearea bazei financiare necesare pentru construirea Podului cu Lanțuri care lega Pesta de Buda. Deák Antal îl citează pe Széchenyi care descria relația sa cu Sina astfel: „Sunt omul lui Sina. Nu numai din convingerea mea clară că este cel mai potrivit antreprenor -ceteris paribus- și pentru faptul că ne putem aștepta la multe de la el în dezvoltarea financiară a țării noastre, dar este și o chestiune de onoare.” Fondată în 1792 școala elementară ortodoxa sârba din centrul orașului a fost urmată în scurt timp de înființarea școlilor mixte cu patru clase (băieți-fete) din cartierele Pârneava și Gai. Numărul elevilor din instituțiile operate de biserică a scăzut treptat. Lakatos Ottó avea încă 221 de studenți, în 1889 au rămas doar 170, iar în 1910, în timp ce la școala elementară de stat s-au înscris 71, doar 140 au mai ales educația confesională. Greco-catolicii au operat și ei o școală, dar până în 1910 aceasta a încetat să mai existe. Comunitatea luterană, formată în 1846, a fost la început prea săracă pentru a angaja un profesor special pentru școala proprie, așa că pastorii au fost cei care au îndeplinit și această sarcină. Nu cu mult, sau cu foarte mult succes, întrucât Ioan Nicodim a devenit cel mai bun profesor din oraș și a fost chiar „atacat în mod repetat de pastorii romano-catolici, mai ales că mulți copii romano-catolici au venit aici.” În 1873 municipalitatea a preluat și această școală dar, patru ani mai târziu, prin decizia Adunării Presbiteriene a fost reînființată și a funcționat până în 1902. În ultimii ani ai secolului profesorul László János a introdus activitățile de pregătire practică meșteșugărească tip Slöjd a căror scop era realizarea de obiecte de utilitate zilnică pornind de la cele mai simple până la cele mai complexe. Elevii confecționau mai întâi bețe pentru flori, suporturi pentru pixuri, linguri, blaturi de tăiat, urmau apoi obiecte mai complexe precum umerașele și cuierele. Importanța educației artizanale era recunoscută și de Ministerul Educației, iar Legea școlilor populare din 1905 subliniază în mod special că „obiectul muncii elevilor ar trebui să fie jucăriile, ustensilele, instrumentele școlare și economice și formele naturale apropiate de interesele copilului”. Gaul Emil observă că în această perioadă, formatorii de profesori care au urmat practica internațională și au plecat în călătorii de studiu în străinătate au încorporat cu sobrietate experiența educației profesionale scandinave și germane cu multe rezultate bune în propria curriculă didactică și în practica proprie. 

Școala evreiască

În ciuda începuturilor nu foarte încurajatoare, până la începuturile secolului al XIX-lea, datorită muncii lui Áron Chorin comunitatea evreiască din Arad era una dintre cele mai bine organizate din țară. Reformatorul de origine moravă nu era un rabin foarte apreciat de enoriașii săi; care nu l-au au înțeles, l-au chemat în fața curții religioase și au vrut să-i ardă cartea. Cu toate acestea, datorită lui evreii din Arad au depășit viziunile învechite pentru a face progrese. Datorită sprijinului comerciantului Moses Hirschl, sinagoga și școala au căpătat o nouă locație în clădirea principală a comunității, școală pe care împăratul avea să o ridice în curând la rangul de școală reală. 

Primul director al instituției a fost faimosul Skreinka Lázár. A fost urmat de Leo Jeitteles, originar din Praga, care după ce a studiat medicina la Viena s-a angajat  la invitația lui Áron Chorin la școala arădeană aflată în curs de organizare. A fost redactorul ziarului „Der Patriot” în vremea revoluției. Familia Chorin a continuat să joace un rol important în istoria Aradului și apoi a Ungariei pentru deceniile care au urmat. Nepotul rabinului, Francisc după ce a absolvit Școala minoriților a fost o vreme redactor la cotidianul arădean „Alföld”, iar mai târziu, împreună cu Deutsch Sándor care era originar tot din Arad, a înființat „Asociația Națională a Industriașilor” - GYOSZ care în scurt timp a devenit una dintre cele mai influente organizații de lobby din țară. Fiul său Francisc Chorin Jr., după căsătoria sa cu Weiss Manfred Daisy a devenit cel mai influent om de afaceri din Ungaria în perioada Trianonului. Prietenia sa cu Horty Miklos i-a deschis posibilitatea de a trece în revistă evoluțiile politice cotidiene. A fost arestat în 1944 și a fost eliberat doar după ce și-a donat fabricile sale către SS. După al doilea război mondial a fondat mai multe afaceri de succes la New York și a oferit sprijin financiar familiei Horthy care locuia în Portugalia. După cum notează unul dintre admiratorii săi, „vestea revoluției maghiare din 1956 l-a entuziasmat, iar înăbușirea ei l-a revoltat. Alături de alții, Chorin, atunci în vârstă de aproape 80 de ani, a mărșăluit și el în fața reprezentanței diplomatice sovietice și a protestat, ținând bannere în mână”. Noul rabin Steinhardt Jabab a continuat și el politica de dezvoltare a educației pornită de predecesorul său. În 1855 a fost înființată școala elementară de fete cu patru clase, urmată de școala reală de băieți cu două clase. Reducerea orelor de limba ebraică a făcut posibilă extinderea predării limbii germane mai întâi și apoi a limbii maghiare. La cererea lui Moses Hirschl care se mutase deja la Viena, baronul Sina a donat un teren pentru noua clădire a școlii care era planificată. Datorită situației financiare nesatisfăcătoare a comunității abia în 1905 a fost construită impunătoarea clădire în stil neoromanic a școlii elementare de băieți (pe strada Kinizsi Pál -  Pavel Chinezu) ca urmare a sprijinului familiei Neuman. 

Școlile civile

Ce rost are o școală civilă?  Întrebarea putea fi pusă de un părinte care citise al cincilea capitol al Legii școlilor populare din 1868. La Arad în 1872 consiliul școlar a hotărât desființarea claselor a V-a și a VI-a a școlilor primare și înființarea școlii civile. Instituția aflată în administrarea renumitului profesor Simay István a fost găzduită într-o clădire monument care aparținuse fostului gimnaziu al minoriților. În ciuda interesului în creștere, Consiliul orașului în 1877, invocând austeritatea, a luat serios în considerare închiderea școlii. Guvernul și-a făcut simțit interesul în chestiune, subliniind că nu ar strica să se precizeze mai exact profilul acestor școli, așa că în colaborare cu Ministerul Transporturilor, Internelor și cel al Comerțului și Industriei au elaborat un model de carieră pentru cei care au ales să urmeze o școală civilă. Pe baza acestuia; după finalizarea a 4 clase, studenții își puteau continua studiile în școli comerciale, forestiere, veterinare și militare. După terminarea studiilor li se deschidea posibilitatea de a munci pe diverse posturi din oficiile guvernamentale care implicau și dreptul la pensie, oferindu-le astfel o securitate financiară sporită. Desigur, o parte semnificativă din materiile studiate nu ofereau cunoștințe teoretice clasice, ci cunoştinţe practice: a)  religie și moralitate; b)  limbă și literatură în limba maternă; c)  unde limba de predare nu era maghiara, predarea limbii maghiare; d)  unde limba de predare era maghiara, începând din clasa a III-a se studia germană; e)  contabilitate, extinzându-se la contabilitatea politică civilă; f)   geometrie - națională și universală; g)  geografie - națională și universală; h)  istorie - domestică și universală; i)   istoria naturală – conexă cu industria, comerțul și economia; (k) științele conexe industriei, comerțului și economiei; 1) chimia conexă industriei, comerțului și economiei; m) agricultură sau industrie, în funcție de necesitățile locale și regionale; n)  statistică; o)  elementele de bază ale dreptului public și privat; p)  contabilitate; q)  desen, geometrie și caligrafie; r)   cântatul; s)  exerciții fizice și cu arme. La 1 martie 1885 în legătură cu demolarea clădirii Gimnaziului minoriților, în cotidianul „Alföld” apăreau următoarele rânduri. ”Suntem mulți împrăștiați pe pământ și sub pământ a căror știință a înmugurit între acești pereți care stau astăzi descoperiți la colțul străzilor bisericii și a cea a școlii”. Szöllősy Károly scria pe un ton similar: „deci bietul bătrân bun a murit în cel de-al 84-lea an al vieții sale. Nici măcar nu era atât de bătrân ca vechea primărie. Moartea lui nu a fost naturală, ci a fost pregătită artificial. Apoi a durat trei ani până când i s-au deschis ultima dată porțile. A fost predat memoriei eterne la 22 februarie 1885.” Noua clădire care a costat 130.000 de forinți era „construită într-un stil renascentist mixt, parterul este italian, cupola este franceză, iar sala de ceremonii este în stil renascentist grecesc.” La parter era suficient spațiu pentru școala elementară iar la etaj erau găzduite Școala civilă și Academia comercială până la mutarea sa. Institutul a înflorit în vremea mandatului de director a lui Niedermayer Pál Tóbiás (care mai târziu și-a maghiarizat numele și astfel a devenit Pál T. Almási). În timpul vizitei sale la Arad din 1907 Apponyi Albert a stors probabil ultimul forint al ministerului său, fiind de acord să înființeze o a doua școală civilă pentru băieți, printre altele. Institutul și-a deschis porțile în următorii doi ani. 

La școala superioară de stat pentru fete, înființată în 1882, pe lângă disciplinele „obișnuite”, elevele studiau croitoria și cusutul de lenjerie și haine, iar pentru doi forinți în plus pe an, și limba franceza și „chimia bucătăriei”. În cazul celei din urmă, s-a remarcat la acea vreme că această materie ar fi trebuit lăsată în seama mamelor, deoarece teoria predată în școală nu ține de foame în astfel de cazuri.” După ce s-a mutat în noul sediu administrarea clădirii a fost preluată de municipalitate. Numărul de elevi a crescut treptat și în curând a fost adaugat un nou etaj clădirii impunătoare de pe malul Mureşului.  

Școala Profesională de Industrializare a Lemnului și Metalelor

Deja în anii şaizeci ai secolului al XIX-lea educaţia ucenicilor era organizată în cadrul „şcolii de duminică” (nu existau cursuri decât în zilele de sărbătoare). După compromisul austro-ungar sub conducerea lui Krystyory Janos și a renumitului ziarist Edvi Illes Laszlo se înființează Școala profesională inferioară care va fi urmată în curând de deschiderea unei școli industriale pentru femei. Fetele erau instruite în principal în domeniile tricotatului, broderiei și croitoriei. În 1890 cu ocazia expoziției din Marea Câmpie din Sudul Ungariei Aradul și-a arătat din nou superioritatea față de orașele din jur. Ministrul Comerțului Baross Gábor a sugerat că un oraș cu meșteșugari atât de talentați nu ar trebui să rateze șansa de a avea o școală profesională serioasă. După obișnuitele tergiversări ministeriale, finanțarea instituției a fost asigurată în 1892 prin intervenția ministrului de finanțe, Wekerle Sándor. Conform acordului, din cei 8722 de forinți necesari pentru întreținere pe an, statul asigura 4361 forinti, camera de comerț și industrie 2861, orașul 1000, comitatul 300, iar asociația industrială arădeană 200. Pe baza modelului școlii din Württemberg (elevii dobândeau cunoștințe teoretice la școală, practica o făceau în atelierele meșterilor locali care primeau o compensație de 50 forinți pentru orele petrecute la școală), instituția devenea o școală profesională de 4 clase sub administrarea lui Nesznera Aladár. La început cursurile se țineau în două săli mai mici ale Casei Industriașilor din Arad, apoi s-au mutat într-o casă închiriată. După un an clădirea în stil eclectic de pe strada Apponyi (astăzi Bd.Dragalina) era finalizată după planurile lui Jiraszek Lajos, iar în proximitate au fost construite ateliere dotate cu cele mai moderne utilaje. Pe lângă materiile de specialitate studenții au studiat și ortografia (care însemna gramatică, ortografie și elementele de bază ale corespondenței de afaceri), aritmetică, geometrie, contabilitate, geometrie descriptivă și desen tehnic. Primul profesor permanent a fost inginerul mecanic Simonffy Aladár care înainte de numire a fost trimis în Austria cu o bursă de stat pentru a se documenta în legătură cu funcționarea școlilor profesionale de acolo. S-a schimbat și cursul procesului educativ: dimineața elevii frecventau cursurile din sălile de clasă ale școlii, iar după-amiază făceau practică în atelierele instituției  pentru că „pe lângă atelierele săptămânale cu 25-30 de obiective, în patru ani ajungeau să stăpânească perfect partea practică a meșteșugului lor.” 

Trei sferturi dintre elevi au ales specialitatea de prelucrare a metalelor unde au primit pregătire în meseria de lăcătuș sau cea de lăcătuș mecanic. Cei care au ales industria lemnului au învățat tâmplărie și sculptură în lemn. Erau recrutați aproximativ 100-110 de elevi anual care nu plăteau taxe de școlarizare. Institutul care funcționa sub autoritatea unei comisii numite de Ministerul Comerțului avea reguli stricte: se țineau examene regulate o dată la șase luni, calificativul insuficient la mai mult de două materii sau la una din materiile fundamentale (artizanat-artă meșteșugărească, desen de mână și desen tehnic) însemna automat repetenția. De asemenea, absenteismul era tratat foarte strict, ceea ce înseamna că „absențele nejustificate de la lecții timp de o săptămână erau considerate „abandon școlar voluntar”. Standardele înalte au adus rezultatul scontat, școala fiind renumită nu doar pentru profesorii săi celebri precum arhitecții Milan Tabaković sau Steiner Joseph, dar avea și studenți excelenți. În 1897 și 1899 obiectele produse de aceștia au câștigat Marele Premiu al Expoziției de la Bruxelles și apoi a celei de la Paris. Deși nu avea sediul în Arad, Școala de formare a pivnicierilor de la Miniș era legată de oraș cu o mie de fire. Unul dintre inițiatori a fost Avarffy Géza care, conform Almanahului Oficial al Anului 1914, a absolvit Gimnaziul Minoriților din Arad în 1872. Și-a încheiat studiile de farmacie la Budapesta în 1876 și în spiritul prieteniei maghiaro-turce și-a oferit serviciile armatei turce. În Regimentul 14 din corpul de armată condus de Pașa Soliman a devenit farmacist de campanie cu grad de maior. A luat parte la mai multe bătălii și a ajuns în captivitate rusă în bătălia de la strâmtoarea Sipka. După Pacea de la San Stefano s-a alăturat unei expediții engleze în Istanbul cu care a călătorit până în India. A părăsit apoi serviciul militar turcesc și și-a deschis o farmacie la Glogovăț în comitatul Arad. În timpul devastărilor produse de filoxera, el a fost primul din această regiune care a început să experimenteze cu mostre americane de viță de vie. A fost autorul cărții „Viticultura viitorului ”. La inițiativa și cu sprijinul Asociației Economice Arad statul maghiar a deschis în 1881 o școală de pivnicieri de trei ani în Castelul Grassalkovich. În primul an de studii au fost școlarizați 24 de elevi care proveneau preponderent din satele de munte din zonă și erau bursieri ai diverșilor moșieri sau ai asociațiilor economice. Școala a organizat cursuri unde s-au predat cunoștințe de altoire din 1888, iar în 1891 și-a reorganizat curricula de trei ani într-un singur an.  

Academia de comerț

Potrivit lui Márki Sándor prima școală reală a Ungariei a fost înființată la Arad. În 20 octombrie 1836 Ferdinand al V-lea a ridicat institutul de limbă maghiară și germană al evreilor din Arad la rangul de școală principală reală. Celebrând această ocazie inspectorul Steinitzer Farkas a declarat bursieri 12 elevi orfani, iar comerciantul Moses Hirschl a donat școlii 6.000 de forinți. Aceasta era o sumă destul de frumușică la vremea aceea. Doar de dragul comparației amintim că venitul moșiilor lui Széchenyi era de circa 60.000 de forinți anual. În școala comercială privată a lui Hirschl limba de predare era germană.    În 1848  Rotter János, născut în Moravia, a fondat o școală comercială privată pe care a transformat-o într-o școală reală cu patru clase în 1863 pe care a întregit-o cu o școală comercială de duminică și parțial cu un internat. În 1869 la școala cu drepturi de instituție publică au predat 8 profesori unui efectiv de 135 de elevi. La această școală a studiat și Dániel Neuman care, după ce a absolvit Politehnica din Karlsruhe, a lucrat în Statele Unite și la șantierul naval din Óbuda (actualmente sectorul III al Budapestei), după care s-a întors la Arad și a fondat o distilerie și o moară modernă. A fost coleg de școală cu Varjassy Árpád care din 1885, în calitate ca inspector școlar la Arad, a dezvoltat rețeaua școlară cu o vigoare nemaiîntâlnită până atunci (în 1885 erau 4 școli publice în comitat cu 9 profesori, iar 25 de ani mai târziu erau deja 76 de școli cu 236 de profesori) , de asemenea a preluat funcția de președinte al asociației Kölcsey și din 1913 și conducerea Palatului Cultural până la moartea sa. 

Nici școala reală înființată în 1874 nu a fost la înălțimea așteptărilor. Oamenii din Arad aveau nevoie de o școală „reală” în care elevii să poată învăța tainele corespondenței comerciale în locul întrebărilor de fizică modernă. În acest caz nici măcar banii nu au reprezentat un obstacol prea mare deoarece pe lângă Camera de Comerț și Industrie, o parte semnificativă a cetățenilor înstăriți ai orașului au susținut planul de înființare a unei școli de meserii. La începutul anilor 1870 Asociația Comerțului avea deja constituit un depozit 12.000 de forinți pentru a fonda o Academie de comerț. Singura chestiune rămasă în suspensie era cui va fi încredințată înființarea și conducerea institutului. Dintre cei 10 solicitanți a fost ales Ábrai Lajos, profesor de geometrie la gimnaziul și școala reală din Arad care și-a luat trei ani de concediu fără plată, timp în care, grație sprijinului asociației profesionale a plecat într-o călătorie de studii în străinătate. Raportul său conține lucruri interesante chiar și pentru cititorul zilelor noastre, prin analiza „învățământului comercial german care în general prezintă un tablou haotic, pentru că sunt atâtea școli câte organizații și programe de studii”. De asemenea, este de remarcat faptul că statului nu îi păsa de fapt de școlile comerciale. Ca urmare a sprijinului Ministerului Educației și a comunității locale în 1885 și-a deschis porțile noua instituție; Școala superioară de meserii (la momentul acela “Școala burgheză de băieți”) care s-a transformat în scurt timp în „Academia de Comerț”. În 1894 clădirea construită în stil eclectic pe un teren oferit de oraș, după planurile lui Jiraszek Lajos, a fost completată cu o aripă în partea dreaptă care a fost folosită ca pensiune. Taxa anuală era de 60-100 de forinți, plus 400 de forinți pentru internat. Studenții studiau maghiară, germană și franceză, geografie, istorie, unitățile de măsură, chimie și inginerie chimică, științe naturale, aritmetică comercială și muncă de birou, cunoștințe comerciale și corespondență, contabilitate, cunoștințe despre mărfuri, cambie, economie națională, contabilitate politică și finanțe. Reputația Academiei de Comerț este arătată și de faptul că la Arad veneau să studieze și studenți din Budapesta. În general părinții mai înstăriți își înscriau copiii la institutul din Arad, cei care își permiteau să plătească 90 de forinți și pentru o excursie de studii de 9 zile pe ruta Viena - Zürich - Paris - München. 

Ne-am obișnuit să auzim cât de serioasă era școala în trecut... Fără îndoială, răsfoind regulamentul instituției putem constata că elevii școlii de meserii aveau o agendă mult mai riguroasă decât elevii de astăzi: 5.30 – 6.00 Deșteptarea, spălarea, echiparea 6.00 – 6.30 În lunile mai calde și pe vreme bună; plimbare pe malul Mureșului sau în parcuri, iar în lunile de iarnă sau pe vreme nefavorabilă, exerciții fizice pe coridoare, în special pregătire militară. 6.30 Rugăciune comună. 6.30 – 7.30 Studiu individual. 7.30 – 8.00 Mic dejun. 8.00 – 12.00  Studiu la clase 12.00 – 13.30 Prânz și divertisment 13.30 – 14.00 Studiu individual. 14.00 – 16.00 Studiu la clase. 16.00 – 17.00 Plimbare sau divertisment la domiciliu. Subiecte extracurriculare 17.00 – 18.30 Studiu individual. 18.30 – 19.00 Cina. 19.00 – 20.00 Divertisment. 20.00 – 21.00 Pregătire individuală sau lecturi 21.00 Procesiune la cămine, stingerea. Totodată, regulamentul arată că și în acea perioadă elevii aveau nevoie de un control strict, puteau primi banii de buzunar trimiși de părinți doar de la director, iar cu excepția zilelor de duminică și de sărbători nu puteau părăsi institutul decât cu permisiune scrisă care se acorda doar după ce împlineau 16 ani, dar dacă exista acordul părinților puteau fuma în locurile desemnate. Dieta lor a diferit puțin de cea a profesorilor stagiari: micul dejun se compunea dintr-un pahar de cafea sau lapte și două brioșe; la prânz se servea: supă mixtă sau de vită, grătar de vită la abur cu sos, legume cu carne sau paste, fructe sau brânză; iar la cină primeau: friptură proaspătă sau paste și fructe. Dar, ca de obicei toate lucrurile bune au un sfârșit și urmau examenele. 

Privindu-l prin ochii unui student din ziua de astăzi, examenul de absolvire în aritmetica comercială din anul școlar 1888 i-ar fi putut pune pe elevi la încercare. 

1. Arad aduce de la Trieste 4 butoaie de cafea Ceylon highgrovn 2192 kilograme brut – Tara kg. 220, - 135 forinţi/100 kg. Costuri în Arad: taxă vamală  37 forinţi în aur/100 kg. net, (10% Tara legal pentru butoaie), rata de schimb 26%, cost transport de la Trieste 4,50 forinţi/100 kg, alte costuri 11,70 forinţi. Rezultat cântăriri locale 1969 kg. – Care este costul net pentru 100 kg. cafea? - Totodată, să se afle în ce monedă s-ar putea achita cel mai avantajos taxa vamală, dacă monedele de aur sunt disponibile pentru 5,95 forinţi, monedele de douăzeci de franci din aur pentru 10.04 forinţi, douăzeci de mărci de aur se pot cumpăra pentru 12.45 forinţi. Argintul este la paritate, iar rata de schimb a aurului este de 26%. 

Școala pedagogică de stat

 Legea școlilor populare din 1868 a dispus înființarea a 20 de școli pedagogice pentru formarea profesorilor deoarece era nevoie de profesori de înaltă calificare pentru eradicarea analfabetismului. În timpul vizitei sale la Arad din 1873 ministrul Educației, Trefort Ágoston, a fost de acord cu solicitarea Consiliului Județean și a înființat a doua școală de profesori a orașului în clădirea Gimnaziului Regal nou construit (cronologic vorbind, prima școala pregătitoare de profesori a fost cea ortodoxă înființată în 1822). El l-a numit director pe Mikovich László, membru al Societății Regale Maghiare de Științe ale Naturii, care s-a impus ca și primul șef al Colegiului de formare a profesorilor din Léva fondat în 1870. După cum nota Renczés Nóra în studiul ei - „l-au recunoscut ca fiind un lider foarte bun cunoscător al meseriei, moral, strict și totuși uman”. Lipsa bogatei sale experiențe  s-a simțit foarte mult în primele luni ale istoriei institutului arădean  pentru că încă înainte de începerea școlii în septembrie a căzut victimă epidemiei de holeră care a răvășit  țara – între anii 1872-1874,  în care și-au găsit sfârșitul circa 400.000 de oameni la nivel național. În 1870 noul director, Gajdos József a făcut o vizită de documentare în numele ministerului la școlile de formare a profesorilor din Germania și Țările de Jos. La întoarcerea acasă a încercat să pună în practică ceea ce a văzut și trăit în străinătate. Prima problemă din orașul nostru era cauzată de lipsa spațiului; în 1874 trei școli: Gimnaziul principal, Școala reală și Școala de dascăli erau înghesuite în clădirea impunătoare de pe malul Mureșului. Pe măsură ce au apărut noi și noi clase, dezbaterile au devenit permanente și s-au încheiat temporar doar după intervenția unei comisii ministeriale. După ce a stat în chirie o scurtă perioadă în clădirea Școlii burgheze de băieți, în anul 1895, după planurile Biroului de arhitectură Fodor-Reisinger, noul  sediu al Școlii de profesori a fost finalizat pe Bulevardul Apponyi (astăzi Bd.Dragalina). Clădirea eclectică este o combinație interesantă de elemente în stil renascentist, baroc și art nouveau. Pe elevi i-au așteptat ani grei, în principal pe cei din școlile civile. În teza sa de doctorat Takács Zsuzsanna Mária citează articolul publicat în numărul I al Revistei „Pedagogia Maghiară”. Potrivit acestuia sarcina profesorului era: „să fie educatori nu numai ai copiilor poporului, ci și ai poporului în întregul său, gardieni ai sănătății publice, înlocuitori de încredere ai medicilor dispăruți , fermieri pricepuți, pomicultori, apicultori, crescători de viermi de mătase; ar trebui să înțeleagă tot felul de meșteșuguri casnice, ar trebui să fie cantori care să înțeleagă bine muzica, care nu numai că își pot îndeplini îndatoririle în biserică, ci și să știe să organizeze și să conducă cercuri de muzică, ar trebui să știe măcar ceva despre predare și despre învățarea surdo-muților și proștilor, ar trebui să poată organiza stingerea incendiilor la locul lor de activitate, eventual profesorul ar putea ține loc și de guvernantă; așa că ar trebui să cunoască bine franceza, să cânte la pian, etc. 

Lista materiilor cu ajutorul cărora s-a încercat pregătirea viitorului profesor pentru această carieră, considerată foarte grea, era așadar impresionantă: credința și morala; educaţie; metodologia educațională; geografia - generală și națională; istoria - generală și națională; limba maternă și/sau limba maghiară; limba germană; științele naturii și aplicarea lor în agricultură și industrie; economia cu practicile economice și horticole; studii constituționale interne; unități de măsură și geometrie; cântat și muzică (în special vioară și pian); caligrafie și desen; predarea exercițiilor fizice; practicarea predării în seminariile de practică. Acestea erau legate de așa-numitele meșteșuguri casnice, studenții erau instruiți și în tăierea coroanelor copacilor, legarea cărților, împăierea păsărilor, țesutul paielor, apicultură și producția de mătase. Pe lângă acestea, întrucât aprovizionarea cu materiale didactice în școlile de la sate era deficitară, așa cum a remarcat unul dintre directorii de școală rurală, profesorul trebuia să aibă posibilitatea de a-și pregăti instrumentele didactice ilustrative. Institutul pedagogic al orașului nostru a avut succes și în acest sens, câștigând o medalie de bronz la concursul național Székesfehérvár de obiecte de uz didactic organizat la sfârșitul secolului XIX cu cele 40 de obiecte al căror cost de producție abia depășea 3 forinți. În primii 10 ani de istorie institutul a avut 614 studenți. Au venit studenți din toată Ungaria, din comitatul Árva până la Brașov. Este de remarcat faptul că cei mai mulți proveneau din comitatul Torontal (28%), urmați de cei din Arad (27%)  și cei din Timiș (16%). Majoritatea proveneau de la școala civilă, dar mulți proveneau și de la Gimnaziul principal și Școala reală (după terminarea primelor 4 clase), deși, după cum notează autorul anunțului „între ei erau doar câțiva elevi mai buni”. Ca și în majoritatea instituțiilor de învățământ de atunci, în școală domnea o mare rigoare, 41 de studenți au aplicat în primul an, 34 au fost acceptați, dar doar 18 dintre ei au reușit să-și finalizeze studiile. Mai târziu această rată s-a îmbunătățit constant, iar la începutul anilor 1880 majoritatea studenților „promovaseră examenul de calificare al profesorilor”. 

Dar ce trebuia să știe candidatul la titlul de profesor care susținea examenul în anul școlar 1879/1880? Elementele scrise au fost: 

„ 1. Cum  poate obține profesorul o imagine clară a vieții societății rurale? Cum pot și ar trebui să fie folosite experiențele dumneavoastră în domeniul educației în managementul patriotic, religios și moral al oamenilor?

2. Gertrud und ihre Kinder. Traducerea unei părți din opera lui Pestalozzi în limba maghiară.

3. Cât trebuie tăiat dintr-un cub cu o suprafață de 150 cm pentru a obține cea mai mare sferă posibilă? De cât de mult staniu este nevoie pentru a acoperi turnul piramidal obișnuit cu  baza unui  hexagon, dacă marginea bazei este de 6,18 m și marginea laterală este de 14 m? O bilă de fier goală cu o greutate specifică de 7,2 și o rază de 20 cm este scufundată pe jumătate în apă. Cât de gros este peretele? Care sunt laturile unui triunghi dreptunghic a cărui suprafață este de 37,5 m² și ale cărui laturi formează o progresie aritmetică?

4. O pagină de caligrafie.

5. Desenul cu mână liberă a imaginii aparente a unui grup de corpuri format dintr-o prismă  culcată cu patru laturi și patru cuburi, umbrite. 

Internatul costa 150 de forinți pe an, dar întrucât un număr important de elevi proveneau din familii sărace, ministerul le-a acordat subvenții importante (însumând 50.232 forinți între 1873 și 1882). De asemenea, a fost calculată cu precizie și suma de cheltuită pentru mesele studenților. Văzută la standardele de astăzi, alimentația profesorilor stagiari poate părea săracă; în lunile de vară consta din 4 uncii de lapte și o chiflă la micul dejun;  supă la prânz, 150 de grame de carne cu sos, paste sau legume și niște alimente calde seara. Elevii primeau și o jumătate de kilogram de pâine pe zi. Din cartea lui Némethy aflăm că statul cheltuia cu formarea unui profesor aproximativ 1.500 de forinți care era considerată o sumă rezonabilă; problemele apăreau doar din cauză că unii dintre studenții apți de muncă preferau să se angajeze la căile ferate sau în administrația publică pe posturi mai bine plătite. Apropo de studenți talentați, găsim următoarea intrare în buletinul informativ din1907/1908: „Mudin Imre, elev în anul IV a câștigat concursurile de la Košice și Arad, a bătut recordul mondial la aruncarea greutății în competiția Asociației Maghiare de Atletism de așa manieră încât a fost selectat să participe și la competiția olimpică de la Londra ." În cele din urmă și-a terminat studiile la Budapesta, a participat la Jocurile Olimpice de la Stockholm în 1912 unde a obținut locul 6 la aruncarea greutății. 

Pe baza cercetărilor efectuate de Kalcsó István , el și fratele său István au ocupat primul loc într-un total de 254 de competiții de atletism, dar nu au reușit să câștige o medalie olimpică . Viețile lor s-au încheiat tragic, frații născuți la Chitighaz (Kétégyháza) fiind recrutați în 1914, după care István a murit în urma unui accident vascular cerebral pe frontul italian la 23 iunie 1918, iar Imre a murit la 23 octombrie 1918 în ultima zi a războiului. În timpul retragerii a fost ucis de un lunetist. 

Gimnaziul Regal și Școala Reală

 Cea mai cunoscută instituție de învățământ din Arad învăluită în legende este Gimnaziul principal, al cărui predecesor datează din secolul al XVIII-lea, fiind întemeiat de părinţii minoriți la începutul secolului. Timp de mai bine de 100 de ani ei și-au administrat școala, uneori opunându-se autorităților austriece, alteori făcând compromisuri, dar reprezentând întotdeauna interesele maghiarilor. După cum spunea unul dintre cei mai renumiți elevi ai lor, Barabás Béla (care a picat la examenul final la latină pentru că „întâmplător” a aruncat cu un bulgăre de zăpadă în profesorul său în timpul unei pauze din timpul iernii) „metoda lor de predare a fost ușoară... noi am învățat jucându-ne, poate puțin, dar temeinic” și adaugă apoi „vechea metodă de predare a scutit resursele umane, în timp ce metodele de astăzi (și-a publicat memoriile în 1929) scurtează viața”. Oricum, după compromisul austro-ungar s-au înălțat voci potrivit cărora „terminarea liceului se reflecta mai mult în aptitudinile oratorice ale elevilor decât în cunoștințele lor.” În decembrie 1867  Adunarea comitatensă a apelat la Ministerul Public al Educației cu cererea de a înființa un liceu, iar subprefectul chiar îi atrăgea atenția lui Eötvös să nu numească un profesor din ordinul minoriților în instituție, deoarece populația se temea că în cazul în care ordinul s-ar fi mutat în noua clădire, tipul vechi de educație s-ar fi perpetuat. Eötvös József a inaugurat festiv șantierul noului edificiu efectuând în mod simbolic prima săpătură cu hârlețul pe terenul de la întretăierea străzilor Petőfi (astăzi Unirii) și Eötvös (astăzi Nicolae Bălcescu) de pe malul Mureșului. Fondurile necesare investiției au fost și ele câștigate. Literalmente. În testamentul său din 31 decembrie 1774  Bibichné Tomján Margit, văduva lui Bibich Jakab, deputat de Arad și consilier regal, și-a lăsat moștenire averea în beneficiul întreținerii gimnaziului din Sântana și acordării de burse elevilor. Iosif al II-lea a dizolvat Konviktul și a plasat fondurile disponibile în contul fundațiilor publice și a acordat burse din dobânzile obținute. După moartea sa comitatul a cerut retrocedarea moștenirii, dar nici după un deceniu de litigii nu s-a ajuns la rezultatul dorit. La început Eötvös a menținut politica predecesorilor săi și a declarat că în testament nu se precizează că banii ar fi aparținut Aradului, dar în cele din urmă a cedat și a convenit ca comitatul să asigure 40.000 din cei 100.000 forinți necesari construcției, restul de 60.000 urmând să fie acoperiți din dobânzile fundației Bibich. 

Una dintre cele mai monumentale clădiri din oraș a costat însă aproximativ o jumătate de milion (465.356 forinți), așa că arădenii au cheltuit 2/3 din moștenire fără să-și dea seama. În 1935 Guvernul României a compensat fundația cu 465.375 lei. Cât valora însă atunci această sumă? Reprezenta prețul pentru două automobile Opel Pullman noi. Diferența dintre cele două valute este poate mai bine ilustrată de următoarea cifră: două coroane (valuta introdusă în 1892) valorau 1 forint, iar 1 kg de aur putea fi cumpărat pentru 3.280 de coroane. Cât despre lei, ca urmare a reformei financiare din 1929, 1 kg. de aur costa 111.111,11 lei. După cum se spune, cifrele vorbesc de la sine. Pe 21 aprilie 1873 ministerul l-a numit în fruntea instituției arădene pe Sváby Pál, profesor la Gimnaziul Regal din Bratislava. I s-a încredințat dotarea internă a gimnaziului și numirea cadrelor didactice. După ce profesorii au fost selectați, au urmat elevii. Doar cei care au promovat examenele au fost admiși în clasa I a gimnaziului. În cazul admiterii la clasele superioare, dacă certificatul de notare prezentat de elev nu îndeplinea cerințele curriculare ale institutului, „corpul didactic era liber să supună elevul unui examen de admitere și să-l plaseze într-o clasă inferioară în funcție de rezultatul obținut.” Potrivit lui Gaál Jenő institutul arădean a devenit una dintre cele mai importante școli din această regiune. În clasele rămase au fost instalate Școala pedagogică și Școala principală reală, aici a fost amplasată și biblioteca Orczy-Vásárhely care conținea și incunabile originale tipărite în 1480. Situația era favorabilă și în ceea ce privește bibliotecile: pe lângă bibliotecile de istorie naturală, istorie naturală și istorie-geografie, institutul dispunea de o bibliotecă de antichități (ale cărei baze au fost puse de Márki Sándor), o colecție filologică, una de artizanat manual și unelte geometrice și colecții de desene. Școala a fost premiată la expoziția de ustensile didactice de la Budapesta cu exponatele realizate de Antolik Károly. Conducerea școlii a acordat atenție și activităților extracurriculare ale elevilor: au fost înființate cercul autodidactic Petőfi și cercul de stenografie Bódogh. 

Elevii săraci au fost susținuți de „Societatea de Ajutor al Tineretului”. Până la sfârșitul primului război mondial mai multe fundații au premiat oameni merituoși. În 1896 fondurile alocate premierii s-au ridicat la un total de aproximativ 16.000 de forinți, considerată o sumă respectabilă la vremea respectivă. În 1874 a fost deschisă Școala Reală în clădirea Gimnaziului principal. Pirchala Imre rezuma astfel scopurile Gimnaziului real: „... școala reală vrea să ofere aceeași educație formală ca și gimnaziul, dar nu se poate lipsi nici de educația umanistă... doar că, având în vedere scopurile sale, nu consideră necesar să se axeze continuu pe stadiile mai vechi de dezvoltare, ci mai degrabă pune accent pe detaliile dezvoltării moderne în care a câștigat în importanță studiul științelor naturii... dorindu-se să se discute în așa fel încât studenții să exerseze în special practica observației fenomenelor înconjurătoare, formându-i astfel pentru descifrarea problemelor care apar în aceste domenii.” La început școala reală a fost pusă în postura de „rudă săracă”. A avut un singur profesor titular în persoana lui Ábrai Lajos, iar profesorii Gimnaziului lucrau ca suplinitori la Școala Reală. Creșterea numărului de clase a făcut posibilă înființarea de noi catedre. Numărul profesorilor a crescut la 12 în 1881. Aici au predat Márki Sándor, Nesnera Aladár și Jancsó Benedek. În 1876 corpul didactic a fost împărțit și la 31 mai 1891 ministerul l-a numit pe Himpfner Béla în funcția de director al Gimnaziului și pe Boros Vida ca director al Școlii Reale. Secretarii celor două institute nu au fost aleși separat, dar din 1891 au fost emise avize separate. În 1894 a fost fondat cercul autodidact propriu purtând numele lui Fábián Gábor. 

Cu ocazia vizitei sale la Arad din 1907 Apponyi Albert, ministrul învățământului public, a promis că va muta Școala reală. În primul an numărul elevilor din instituție a ajuns la 83 și s-au înființat clase paralele. În 1875  după ce s-a dezvăluit că studiile vor avea durata de 8 ani, și nu de 6, numărul studenților înscriși a scăzut la 49. Între 1874 și 1895 la această școală au studiat doar 1.337 de persoane. Un alt motiv al numărului redus de elevi a fost dezamăgirea publicului arădean. Mulți sperau că noua instituție să funcționeze ca o școală de meserii. Într-un oraș ca Aradul, cunoscut pentru dezvoltarea comerțului său, acest lucru era necesar. În timpul monarhiei, așa cum nota  Koudela Pál în cartea sa despre cetățenii orașului Košice „prestigiul social al profesorilor din această epocă era semnificativ”. În ciuda salariului mic, rolul și locul lor în viața orașului era de necontestat, ceea ce îi plasa clar în clasa de mijloc societății. Nu doar cunoștințele și studiile absolvite, ci și poziția socială câștigată istoric i-au predestinat pe profesori pentru rolul de a-și exprima opinia în chestiunile importante. Nicio politică sau inițiativă socială nu ar putea fi lansată fără participarea profesorilor. Situația a fost similară și în Arad, deși între cetățeni și cadrele didactice au apărut conflicte din ce în ce mai mari. În câteva dintre editorialele sale, mult citatul cotidian „Alföld” scria la modul nu tocmai laudativ despre profesorii Gimnaziului și ai Școlii Reale. Potrivit autoarei, „pasivitatea cu care se comportă profesorii din școli față de interesele intelectuale arădene a apărut din antagonismul provocat artificial de câțiva ani de societate, care i-a defăimat pe bună dreptate pe profesori. Rareori le auzim cuvântările la masa de lectură, chiar mai rar la sărbători, atunci când moderația înțeleaptă ar trebui să fie, în mod fericit unită cu un entuziasm pătrunzător.” Némethy Károly relatează despre contrastul menționat în cartea sa în două volume. În 1888 Müller  Károly în paginile cotidianului „Arad és Vidéke” îi acuza pe profesorii gimnaziului că abuzează elevii. Cazul a dus la un proces de presă, dar juriul l-a achitat pe autorul articolului. Faptul că elevii din secolul al XIX-lea nici măcar nu au fost nevoiți să împrumute idei de la alții atunci când era vorba de a-și enerva profesorii este demonstrat de următoarea întâmplare care a avut loc în gimnaziul minoriților: „În timpul orei de istoria literaturii maghiare actualul preot din Chișineu-Criș zdrăngănea firele de aramă întinse între cele două strane. Bătrânul profesor a apelat un elev care  nu voia să răspundă, iar ceilalți au strigat „bietul de el! are pneumonie!„  Bătrânul a apelat un alt elev care s-a dus apoi la prima prima bancă unde era premiantul clasei care avea singurul caiet de istorie a literaturii și; așezându-se pe o bancă din spatele său, a pus caietul pe spatele colegului eminent de unde a citit fluent tema de casă”. Este de înțeles, așadar, de ce cadrele didactice ale Gimnaziului Regal au acționat cât se poate de strict împotriva celor care doreau să reînvie „vremurile bune”. Cotidianul „Alföld” se plângea, de asemenea că, deși există o luptă pentru un obiectiv comun „în rândul profesorilor de școală primară și de liceu din orașul nostru, care sunt în slujba acelorași interese ale unuia și aceluiași oraș, nu există nici măcar un contact personal corespunzător și reciprocitate așa cum există de exemplu în rândul producătorilor de turtă dulce sau al fierarilor.” Această ultimă afirmație este probabil adevărată deoarece în epoca dualismului profesorii de gimnaziu erau situați mult mai sus pe scara socială decât profesorii obișnuiți. Desigur acest impediment nu l-a împiedicat pe directorul Sváby  Pál să se căsătorească cu profesoara Gizella Turcsányi în 1878. Deși contemporanii au privit funcționarea lor mult mai critic, putem spune cu siguranță că Gimnaziul regal și Școala reală au devenit unele dintre cele mai importante centre ale vieții intelectuale ale zonei. Nu sunt ușor de enumerat nici acei profesori care au contribuit semnificativ la dezvoltarea regiunii noastre și a țării nu doar prin munca de zi cu zi, ci și prin activitățile lor academice. 

Fizicianul Antolik Károly a fost studentul lui RW Bunsen la Universitatea din Heidelberg. Prima etapă a carierei sale de educator s-a desfășurat la Gimnaziului principal. Pe lângă manualele sale; în afara lucrării cu care a câștigat premiul Bugát pentru carieră, au fost foarte apreciate și descrierile numeroaselor experimente fizice atrăgătoare. Miroslav Tibor notează în studiul său că fizicianul confecționa și materiale didactice ajutoare și a câștigat premii cu acestea. A fost prezent, de exemplu, la Expoziția Internațională de Electrotehnică din 1881 de la Paris sau la Expoziția Mileniului din 1896 de la Budapesta. Pe lângă matematică și fizică a predat și gimnastică până la sfârșitul vieții, acordând o mare importanță pregătirii fizice a tinerilor. Elevii săi au obținut un mare succes la Concursul național de gimnastică de la Budapesta din 1901 cu exercițiile de gimnastică pe care le-a creat și le-a pregătit chiar el însuși pe vremea când era director al Gimnaziului din Bratislava. Descoperirea proprie era legată de experimentele sale cu diagrama funinginei, Antolik  reușind să pună în evidență urmele descărcărilor electrice de alunecare cu ajutorul stratului de funingine.  

Botanistul Simonkai Lajos a lucrat ca asistent al profesorului Jurányi la Budapesta. A promovat examenul de profesor în 1874, a luat doctoratul în 1879, a predat la Arad și apoi la Gimnaziul din sectorul VII al Capitalei. În timpul șederii sale la Arad a lucrat la unul dintre cele mai mari ziare ale orașului, cotidianul „Alföld”.  În 1895 ghidul său botanic care prezenta plantele cu flori din Ungaria a fost publicat la Budapesta. Au fost publicate peste 150 de articole despre realizările sale în domeniul botanicii în publicațiile Academiei Maghiare de Științe și cele ale Societății Regale Ungare pentru Științele Naturii. În timpul excursiilor sale el le prezenta elevilor săi flora diversă din zona Aradului . 

Cariera celuilalt botanist „arădean”, Richter Aladár impune respect. După ce a studiat în calitate de bursier de stat în Austria, Germania, Elveția, Belgia, Franța și Anglia, în 1892 a acceptat postul de asistent de la Cluj în locul celui care i s-a oferit la Göttingen. După care a fost profesor la Arad și la Gimnaziul din sectorul I al Budapestei. Între 1897 și 1898 a plecat din nou în călătorie, studiind la institutele botanice germane, daneze, belgiene și suedeze și la muzeele de istorie naturală. În 1898 a devenit șeful secției de botanică a Muzeului Național Maghiar,  apoi profesor la Universitatea de Științe Franz Joseph din Cluj și membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe. 

Márki Sándor, cel care a scris cea mai bună monografie de până acum a Aradului,  a lucrat ca profesor la Școala Reală principală și ca secretar al Asociației Kölcsey din orașul nostru, apoi în 1892 a fost numit profesor de istorie universală la Universitatea din Cluj. În 1914 devine rector al Institutului Pedagogic, iar în scurt timp Academia Maghiară de Științe îl alege ca membru. După primul război mondial Universitatea de Științe și Tehnologie Franz Joseph din Cluj s-a mutat la Szeged. Din 1921 până la moartea sa a fost șeful Institutului de Istorie Medievală și Modernă al Universități din Szeged. Ca istoric s-a ocupat de istoria maghiară și universală medievală și modernă timpurie, de istoria mișcărilor țărănești maghiare și a luptelor pentru libertate; și a participat la dezbaterea problemelor generale ale istoriografiei. De asemenea, a scris manuale didactice și cărți de istorie universală. Principalele opere pe care le-a publicat includ lucrările despre Gheorghe Doja și despre Rákóczi Ferenc al II-lea. 

 Mangold Lajos a absolvit facultatea la Viena și a fost profesor de istorie la Gimnaziul din Arad. După aceea s-a mutat la Budapesta unde a predat atât la Universitate, cât și la Gimnaziul de stat din Sectorul V al Budapestei. Era membru corespondent al Societății Istorice din Berlin și colaborator la „Jahresberichte der Geschichtswissenschaft” din Berlin. Este unul dintre autorii capitolului despre istoria universală din Marele Lexicon Pallas. Multe dintre studiile sale au fost publicate în reviste istorice europene și maghiare. 

Benedek Jancsó a predat limba maghiară la Pančevo, Arad și Budapesta. Ca istoric, a studiat situația și mișcările minorităților din Ungaria, în primul rând cele ale românilor transilvăneni, iar mai târziu, din 1897, învățământul public românesc subvenționat de stat. A editat „Revista Educației Publice Universitare”. În monografia dedicată Aradului s-a ocupat de scrierea și redactarea secţiunii despre etnografie și arta populară. De asemenea, a avut un rol semnificativ în organizarea educației gratuite a adulților. A lucrat în Ministerul Învățământului Public, iar din 1916 a fost membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe. În timpul primului război mondial în Bucureștiul ocupat a fost lector la comandamentul austro-ungar. La sfârșitul carierei a fost numit profesor la Universitatea din Szeged. 

După obținerea diplomei Varga Ottó a ajuns nu la o catedră, ci în Bosnia. După bătăliile din jurul orașului Bihać a predat la Școala de pregătire practică din Budapesta, apoi la Gimnaziul din Arad, unde a predat istorie, geografie și geografie politică. A scris manuale pentru elevii de gimnaziu și a editat „Aradi vértanúk albuma” (Albumul martirilor arădeni) publicat în 1890. În 1891 era profesor la Gimnaziul principal din sectorul II al Budapestei, unde a fost înregistrată o plângere care invoca presupusul ton antidinastic și anticatolic al învățăturii sale. Ministrul Educației Publice a dispus cercetarea disciplinară. Deși plângerea a fost considerată nefondată , Varga Ottó a fost nevoit să se transfere la Gimnaziul principal de stat din sectorul I al Capitalei. 

Kara B. Győző a fost profesor de istorie, latină și germană la Gimnaziul Regal, iar după Unire la Liceul romano-catolic. Lucrarea sa cea mai importantă este studiul intitulat „Gergely Csiky în vremea studenției”, dar el a coordonat și săpăturile arheologice dedicate recuperării rămășițelor celor cinci generali martiri lăsați la locul execuției în 1849.  În 1932 după marea inundație de la Arad, în timpul desfășurării lucrărilor de întărire a digului Mureșului s-a găsit accidental locul spânzurătorii și generalii îngropați în proximitate. S-a reușit identificarea mormintelor lui Aulich, Nagysándor și a lui Knésič. Oasele au fost duse și depuse la cripta Steiner a cimitirului din Arad. Kövér Gábor își amintește inundația uriașă așa cum a apărut descrisă în articolul său publicat în coloanele cotidianului Nyugati Jelen: „la podul Timișorii Mureșul a trecut peste terasamentul malului stâng și a inundat așezarea Subcetate (Váralja), ... și apoi s-a îndreptat către părțile mai joase ale comunei Mureșel (Zsigmondháza) și ale comunei Aradul Nou (Újarad). Legătura rutieră cu Timișoara a fost întreruptă. Cetatea era complet înconjurată de apă. Întrucât armata nu a reușit, câțiva arădeni în vârstă (constructori veterani de poduri K&K din primul război mondial ) au construit în câteva ore un pod de urgență de 50 de metri din butoaie și lemne. Acest lucru a restabilit traficul peste podul care ducea în Banat. Barajele de pe Calea Bodrogului (partea dreaptă) și Micălaca au fost străpunse, eliberând viitura către Micălaca, Cadăș, Bujac, stația de ape reziduale, Aeroport și situl Ceala. Cimitirul Pomenirea, actualul Cămin de bătrâni (pe atunci spital de epidemii) erau scufundate în apă. Casele, construite în mare parte din chirpici, s-au prăbușit una după alta în urma inundației. Era o priveliște sfâșietoare!” 

Burián János a participat, de asemenea, la ocuparea Bosniei și a primit o medalie de război. În timpul călătoriilor de studii în străinătate a vizitat Germania, Italia, Franța și Elveția. Din 1898 a fost director al Gimnaziului din Arad. După Unire a inițiat înființarea Liceului Romano-Catolic al cărui prim director a și devenit. În 1921 s-a mutat în Ungaria. Ca și un filolog clasic, unul dintre cei mai cunoscuți creatori de dicționare maghiare, a publicat textul comediei lui Terentius „Adolphe” cu explicații pe lângă dicționarele sale: latin-maghiar și maghiar-latin. Succesorul său, Fischer Aladár a condus singurul liceu maghiar din oraș, Liceul principal romano-catolic, cu responsabilitate și perseverență în vremea primelor autorități române din perioada încărcată de crize dintre cele două războaie mondiale. Am putea să ne întindem și mai mult lista; cu numele compozitorului Bauer Henrik József, a cărui compoziție, opereta „Emigranții” a fost prezentată și la Budapesta. Sau cu Háhn Adolf care a studiat literatura la College de France, Sorbona și École des Hautes Études, sau cu profesorul de limbă franceză Rozsaági Antal care a fost rănit la Branyiszkó, iar mai apoi, la recomandarea lui Deák Ferenc, a lucrat la Ministerul Comerțului, dar a fost concediat din cauza articolelor sale din presă și astfel a devenit profesor. Spitko Lajos a jucat un rol important în înființarea Asociației Kölcsey și a fost redactor adjunct la „Középiskolai Szemle” din Arad, apoi a fost numit director general în comitatul Pesta. Între 1882 și 1890 Kuncz Elek a fost directorul Gimnaziului regal din Arad, apoi i s-a încredințat conducerea inspectoratelor școlare din Oradea, Arad și în cele din urmă a celui din Cluj. Excelentele abilități de predare ale lui Rieger Imre au fost dovedite și prin faptul că, până în 1914, trei dintre elevii săi lucrau deja la Gimnaziul principal. Să trecem la învățăcei. Înscrierile începeau la sfârșitul lunii august. După ce mama sau tatăl entuziast făcea dovada că fiul sau fiica absolvise clasa a IV-a de școală elementară, a împlinit cel puțin 9 ani și a plătit 2 forinți drept taxă de admitere, încă 3 forinți pentru cerneală, aviz și taxa de cânt,  poate să-și fi achitat și taxa de școlarizare semestrială (la Gimnaziul principal era 12 forinți, iar la Școala reală 9 forinți) și a decis la ce cursuri speciale își va înscrie copilul (limba franceză  costa 10 forinți, stenografia 6 forinți, scrima – începând doar din clasele a VII-a și a VIII-a - costa 20 forinți), a cumpărat rechizite și manuale școlare (erau avertizați că erau bune doar cele noi pentru că „nu trebuie folosite la școală edițiile vechi, cărțile zdrențuite sau mâzgălite”), putea sta liniştit. Din moment ce gimnaziul de 8 ani punea o povară financiară grea asupra familiei, nu toată lumea și-l putea permite. Răsfoind statisticile avizelor emise în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, cel mai mic procent din diagrama circulară era format din copiii angajaților și lucrătorilor (8%), urmați de pensionarii „independenți”- cei care trăiau din pensii, apoi de copiii elitei economice (10%), ai membrilor clasei de mijloc și ai intelectualilor (22%) și, în mod interesant, copiii funcționarilor privați și publici (29%) erau cei mai mulți. Putem găsi și rapoarte speciale în ceea ce privește ocupația acestora. Proporția scăzută a muncitorilor din industrie putea fi pusă pe seama faptului că la acea vreme Aradul era încă un adevărat oraș industrial, un muncitor neavând banii necesari, iar un mic industriaș nu avea interesul să-și trimită copilul la o școală unde se învăța limba greacă și latină timp de 9 ore pe săptămână, în locul unei profesii utile. Proporția mare de negustori pare ciudată, întrucât în Arad exista deja o școală de meserii pe atunci. Cei 17% care apăreau ca fiind ocupați în agricultură reprezintă în mod natural proprietarii de terenuri mari și mijlocii din comitatul Arad și împrejurimi. 

În ceea ce privește limba maternă, comparând anul școlar 1873/1874 și 1912/1913, cea mai frapantă modificare este creșterea ponderii vorbitorilor nativi de limbă maghiară de la 69 la 83%, concomitent cu scăderea ponderii vorbitorilor nativi de română de la 20 la 10%.  Aceasta este epoca în care tot mai mulți oameni se plângeau de volumul enorm de materie predată. Argumentele și teoriile lor nu diferă cu mult de cele de astăzi. Să vedem așadar ce a învățat un elev de clasa a VIII-a (echivalentul clasei a XII-a astăzi) în 1888 la Gimnaziul Superior Regal: religie (2 ore), limba latină (5 ore), limba greacă (4 ore), limba maghiară (3 ore), limba germană (2 ore), limba română (2 ore), istorie (3 ore), matematică (2 ore), științe naturii (4 ore), științe umaniste -logică, psihologie, filozofie (3 ore), gimnastică (2 ore). Geografia era studiată în primii patru ani. Materiile școlare reale au fost: religie (2 ore), limba maghiară (2 ore), limba germană (2 ore), limba franceză (3 ore), istoria (3 ore), teoria cantitativă (3 ore), geometrie grafică și desen (2 ore), științele naturii (5 ore), filozofia (3 ore), desenul cu mână liberă (2 ore), gimnastică (2 ore). Nu este puțin, după care venea absolvirea care însemna realmente mai mult decât o simplă bucată de hârtie colorată. Extrasele de mai jos prezintă testele scrise ale examenului care a încheiat anul școlar 1888. Văzute cu ochii de astăzi, nici măcar nu par atât de îngrozitor de dificile... . 

Examenul de absolvire. 

Proba scrisă:

- La Gimnaziul principal 

Limba maghiară: 

1. Concepția lui Homer despre lume 

2. Ce servicii a oferit Ungaria dinastiei de Habsburg, respectiv dinastia de Habsburg Ungariei? 

3. Influența solului asupra vieții umane. Limba latină. Traducere text din limba maghiară în limba latină. Limba greacă. Traduceţi în maghiară versetele 5–45 ale cântecului al XIV-lea din Odissea.  Limba germană. Caracterizarea personajului Hunyadi János (Pór Antal: Viața și biografia lui Hunyadi Janos, 304. cu modificări.) 

Teoria cantității: 

1. Aritmetică. Subiect din domeniul calculelor dobânzilor compuse și anuităților. În câţi ani va fi rambursat un împrumut de 10.000 de forinti dacă la sfârșitul fiecărui an se rambursează 768 forinţi şi 70 de crăiţari, dobânda fiind de 4,5%. 

2. Geometrie. (Problemă stereometrică rezolvabilă în funcţie de nivelul cunoștinţelor de geometrie plană) Care este aria suprafeței și volumul unui tetraedru regulat, dacă raza sferei înscrise în jurul lui este de 6 dm. 

- La Şcoala Reală principală 

Limba maghiară. 

1. Influența luminii și a căldurii asupra vieții plantelor. 

2. Ce era iniţial elegia şi ce a devenit astăzi în urma dezvoltării ei ulterioare? — 

3. Fără cunoștințe de fizică, munca cuiva este mai dificilă, iar stima de sine este mai scăzută. O scrisoare către un prieten bun care nu apreciază suficient fizica. 

Limba germană. 

1. 1. Was hat der Jüngling bei dér Wahl seines Lebensberufes zu berücksichtigen? (Teză independentă.) — 

2. Extras din scrisoarea lui Deák Ferenc. (Traducere în limba germană.) Limba franceză. Extras din discursul lui Trefort Ágoston cu ocazia comemorării lui Guizot Ferenc. (Traducere în limba franceză.) 

Teoria cantității. 

1. Aritmetică. La ce distanță de Pământ pe linia dreaptă care leagă centrele Pământului și a Lunii se află punctul în care atracțiile gravitaţionale exercitate de cele două corpuri cerești sunt egale între ele, dacă masa Pământul este de 81 de ori mai mare decât cea a Lunii, iar distanța dintre  cele două corpuri cerești este egală cu raza Pământului multiplicată de 60,157 ori? 

2. Geometrie. 

A) Demonstrați că dacă împărțim laturile unui triunghi echilateral în același proporţii și conectăm punctele de despărțire, obținem un nou triunghi echilateral. 

B) Determinați în ce proporție trebuie împărțite laturile triunghiului dat pentru a obține triunghiul cu cel mai mic perimetru format prin legarea punctelor de despărțire. 

C) Care este aria celui mai mic triunghi din problema anterioară dacă fiecare latură a triunghiului original are 4" lungime? 

După absolvirea școlii urma, după cum spune și clișeul; „Viața cu V mare”. Putem spune că oriunde i-a aruncat soarta, elevii gimnaziilor arădene au făcut față cu brio pretutindeni. Ar fi greu să-i enumerăm pe cei care, adesea cu prețul unei munci supraomenești, au devenit o mândrie pentru școala, orașul și națiunea lor. Procedând în ordine alfabetică, îi găsim printre primii pe frații Eckhardt Sándor filologul și Ferenc istoricul. Au condus pe rând Academia Maghiară de Științe între 1945 și 1949. Vasile Goldiş a absolvit în 1881, a fost membru al elitei intelectuale şi politice româneşti din Ungaria, iar din 1926 a fost ministru al Cultelor. În această calitate, cea mai semnificativă realizare a sa a fost concordatul încheiat cu Vaticanul, care a fost extrem de benefic pentru statul român. Dar nu doar oameni de știință și politicieni au pășit în viață dintre zidurile institutului, ci și soldați faimoși ca Benedicty Imre. A prestat serviciul în prima linie timp de 46 de luni în Regimentele 8 și 2 Infanterie. În timpul revoluției a fost comandantul stației militare a Aradului. A organizat unitățile militare ale Guvernului de la Arad, iar în 1919 românii l-au ținut prizonier la Brașov timp de 5 luni. În calitate de membru al Ordinului Valorii se retrage pe vremea când avea gradul de colonel. Își încearcă mâna și în politică, iar în 1938 chiar își asumă funcția de președinte al Ligii de Apărare Aeriană din Ferencváros (sectorul IX al Budapestei). Dr. Hecht Arnold și-a urmat studiile la Budapesta și a lucrat în spitalele profesorilor universitari Korányi și Kovács. În timpul unei călătorii de studii a vizitat Japonia și China. O vreme a fost asistentul lui Koch la Berlin, apoi a traversat Oceanul Atlantic și a devenit medic-adjunct la un spital din Chicago. A fost unul dintre cei care s-au întors acasă la Arad și au înființat Institutul de hidroterapie (e și astăzi în vogă, merită să îl căutați pe internet la rubrica hidroterapie). Studiul serios la limbilor greacă și latină nu l-au vătămat pe Hoór Mór, care după ce a studiat ingineria mecanică s-a alăturat Uzinelor Ganz & Asociații S.A. ca inginer electrician. În 1902 devine membru al Academiei Maghiare de Științe, iar în 1930 i se încredințează planificarea electrificării Ungariei. Tot în domeniul științelor naturii s-a remarcat și Pekár Dezső care din 1895 a fost asistent didactic alături de Eötvös Lóránd, iar apoi a devenit directorul Institutului de Geofizică Eötvös Lóránd. El a perfecționat pendulul de torsiune Eötvös. Tot datorită lui, între cele două războaie mondiale, ungurii aveau rolul de lider mondial în domeniul măsurătorilor geofizice. Puțini oameni au făcut atât de multe pentru maghiarii din Arad între cele două războaie mondiale ca și Reinhart Gyula care în calitate de producător de mobilă a unit și a ajutat industriașii orașului, datorită lui s-a construit Casa de Cultură a Industriașilor (Teatrul de marionete de astăzi). La fel, Lőcs Rezső sau Széll Lajos care au organizat după Unire maghiarii forțați într-o existență minoritară. Ei au fost printre cei care au creat și au menținut succesorul Gimnaziului Superior Regal, Liceul Romano-Catolic. Unger Ernő a absolvit în ultimul an al celui de-al doilea război mondial, iar de la vârsta de 11 ani participa la concerte publice. Până la pensionare a fost profesor la Academia de Muzică din Budapesta, iar din 1923 a fost dirijorul Orchestrei Simfonice Radio. Anul acela a prezentat pentru prima dată în capitală Cosi fan tutte de Mozart. Vannay Gyula a început ca simplu redactor, în 1907 a fost numit consilier fiscal al Aradului, iar în această calitate a reușit să-și reorganizeze biroul în așa fel încât în 1913 se gestionau anual 17.600 de dosare. Și a făcut totul fără computere... Deja cu ajutorul tehnologiei moderne, Kovács I.Gábor și Kende Gábor au scris studiul „Licee de elită ale cunoașterii”, în care performanța liceelor din Ungaria istorică este analizată în lumina carierei elevilor lor. Liceul piarist din Budapesta este pe primul loc pe lista celor 89 de institute. Gimnaziul Regal din Arad este al 19-lea (în Transilvania era precedat doar de două licee, unul de la Cluj și unul de la Oradea), iar Școala Reală ocupa locul 29. Din cele prezentate mai sus putem trage probabil două concluzii fundamentale: pe de o parte Gimnaziul nostru a fost unul dintre cele mai bune din țară, iar pe de altă parte, uitându-ne la carierele absolvenților săi este, de asemenea, evident că nu doar au umplut capetele elevilor lor cu mormane de date, ci au crescut oameni dedicați comunității și națiunii lor. În al șaselea volum al recensământului din 1910, publicat în 1920, găsim date despre proporția absolvenților de liceu. Bineînțeles că Budapesta era pe primul loc (7,6%), dar nu departe de capitală se afla Clujul (6,7%), Košice, (6%), Bratislava, Oradea, Târgu Mureș, Timișoara și pe locul opt se afla Aradul (4,1%). În cazul centrelor universitare de astăzi - în Szeged și Debrețin, doar 3,5 și respectiv 2,8% din populație a absolvit clasa a XII-a. În anul Trianonului a devenit clar pentru mulți că țara a pierdut ceva mult mai valoros decât resursele subsolului, pământul și fabricile: o parte semnificativă a intelectualilor săi.