CASELE CU FELINAR ROȘU ȘI BORDELURILE ARADULUI DE ALTĂDATĂ


O istorie reală a cartierului arădean de divertisment publicată de Puskel Péter în volumul "Aradi sikertörténetek" IJK-2010

Într-un reportaj pe care l-am scris în 1990 am prezentat cea mai periclitată parte a orașului vechi ca fiind fosta Piață de pește (acum Piața Heim Domokos) și împrejurimile sale. Cele aproape două decenii scurse nu au fost suficiente pentru ca această mică oază istorică a Aradului să primească transfuzia materială necesară supraviețuirii sale. Suntem puternic rămași în urmă în comparație cu alte orașe importante din Transilvania, în ceea ce privește conservarea trecutului istoric și a celor mai spectaculoase relicve materiale ale acestuia, clădirile vechi. În ultimul deceniu și jumătate multe case valoroase din zona din jurul fostei cetăți de palănci (de unde și denumirea Óvár tér - piața Cetății Vechi- folosită până în 1920) au fost demolate și în locul lor au apărut clădiri nepotrivite care au deteriorat peisajul urban. Deși a fost adoptată o hotărâre de consiliu municipal pentru reabilitarea cartierului istoric și s-au votat și niște fonduri bănești în acest scop; nu s-a întâmplat nimic timp de câțiva ani. Abia în februarie 2010 o companie de construcții din Arad a câștigat licitația de renovare, iar lucrările au început în mai 2010. De fapt, reabilitarea cartierului ar viza doar infrastructura, din nefericire nu și clădirile. (excepție fac podul Traian, vechi de o sută de ani, indispensabil transportului public, a cărui reconstrucție nu poate fi amânată și clădirea Preparandiei). Deși această parte a orașului cu atmosfera sa de la începutul secolului al XIX-lea este bogată în monumente. Cel mai vechi teatru de piatră al țării (1817); Preparandia - prima școală românanească din Transilvania (1812); Casa Damjanich cu aerul său istoric; Sinagoga Neologă și Casa cu lacăt, importantă si din punctul de vedere al istoriei manufacturilor; sunt toate situate în acest areal în care sfidează vremurile. Și am putea continua enumerarea cu lungul șir al clădirilor despre care nu putem vorbi decât la trecut (hotelul Stadt Wien și casa din piața Heim Domokos nr.1, construită în 1825, cunoscută sub denumirea de „casa turcească”, recent demolată) sau cu cele care sunt încă în picioare, dar zugrăveala pereților le face de nerecunoscut față de ce erau cândva (Golden ABC sau Hanul Boul Roșu). Între timp dinții de fier ai timpului funcționează inexorabil. Clădirile cad în paragină, parcelele vacante își schimbă proprietarii pentru bani buni și, până vine; dacă va veni vreodată, timpul „reînvierii”, nu putem decât să regretăm că indiferența față de valorile trecutului și inerția, sau chiar răutatea au provocat și mai provoacă pierderi de neînlocuit. Și nu există nicio îndoială că, în ceea ce privește conservarea moștenirii noastre urbane și a valorilor spirituale asociate acesteia, ne îndepărtăm și mai mult de așteptările și tradițiile europene. 

Piața Heim Domokos Arad
Piața veche Arad



Dulce viață 

De data aceasta vreau să abordez un capitol mai vesel din trecutul orașului vechi. Perioada unor generații anterioare, când zona era cartierul „de divertisment” al orașului. Într-o armonie pașnică; hanurile, hotelurile ieftine, birturile și casele de toleranță coexistau aici în imediată apropiere. Toate acestea sunt însă o amintire a trecutului. Și nu una oarecare - ar spune martorii oculari dacă ar vorbi sincer despre ieșirile lor tinerești, despre aventurile lor amoroase galante și mai puțin galante. Acesta este un subiect tabu și astăzi, la fel ca și secretele de dormitor. Uneori sunt discutate cel mult în cercurile amicale și condimentează amintirea experiențelelor și aventurilor din trecut. Pe de altă parte, este un fapt de netăgăduit: mulți cetățeni arădeni și nu doar arădeni au trecut prin „botezul focului” în paturile fetelor din piața de pește. Au frecventat casele cu felinare roșii și bordelurile fără firmă; intelectuali amărâți, călători singuratici, soldați, meșteri, subofițeri, ofițeri, funcționari sau adolescenți pufoși. Zona a intrat chiar si în literatură. În perioada în care a fost jurnalist la Arad, la începutul anilor 1930, poetul Imre Horváth era considerat oaspete obișnuit în localurile cartierului (a menționat expres acestea în poemul său “Elegie arădeană”). Și nu a fost singurul artist inspirat de atmosfera străduțelor și birtulețelor din casele galbene. Cu două decenii mai devreme, Ady Endre fusese găsit la matineul literar al mișcării literare "Holnaposok" din Arad, într-una din cârciumele de pe colțul străzii Három veréb (“trei vrăbii”), în compania unor doamne nu prea îmbrăcate. Dar despre toate acestea mai târziu ... Când am început să cercetez amintirile locale despre „dolce vita” dintre cele două războaie mondiale - nu mai existau martori vii ai perioadei de dinainte, iar interlocutorii mei spuneau povești destul de contradictorii. În special localizarea exactă a vreunei case cu felinar roșu sau a unui loc de rendezvous era diferită în relatări. Deși la vremea respectivă (la începutul anilor '80 - n.n.) zona nu era încă schimbată dincolo de recunoaștere. Numai micile restaurante ale vremii, bordelurile deghizate sau publice, urmele băilor ieftine au dispărut și au devenit căminul unor cetățeni care nu aveau nici cea mai vagă idee despre trecutul casei familiale solide în care locuiau. Totuși, aici, în piață și pe străzile adiacente erau situate bordelurile "Csutkás" ("cu cocean"), "Tükrös" ("cu oglinzi"), "Emeletes" ("cu etaj"), "Piroslámpás" ("cu lampă roșie") și Tiszti ("ofițeresc") care era „mai distins”. Desigur, aceste nume nu aveau caracter oficial. În anii 1920-1930 instituțiile arădene de profil nu mai aveau un nume și au fost redenumite după bunul plac, majoritatea numelor datând dinainte de Primul Război Mondial, răspândindu-se sau transformându-se conform tradiției orale și folclorului local. "Kakasos ház" - "Casa Cocoșului" a funcționat aici în primul deceniu al secolului XX. Proprietăreasa era cunoscută cu apelativul "Tanti Fehér" - numele său de fată. Soțul ei, Arthur avea reputația de a fi pasionat de jocurile de cărți, contemporanii considerându-l de-a dreptul periculos. Domnul Kovács opera un restaurant elegant numit “Abbázia” la colțul pieței Szabadság (Avram Iancu) și a străzii Hunyadi (Grigore Alexandrescu). Conform gurilor rele, din veniturile casei de toleranță. Cu toate acestea, familia Kovács a lăsat, de asemenea, o amintire mai durabilă orașului: unul dintre cele mai frumoase palate Art Nouveau cu două etaje: astăzi pe Bulevardul Milea la nr. 19. Și, desigur, aici a fost cel mai aglomerat club de noapte din district, barul "Vily", foarte popular pentru prețurile sale accesibile. În acest caz numele oficial al hanului era același ca și cel din limba comună. În partea centrală a pieții de pește, Barul "Vily" era găzduit într-o casă joasă, vizavi de unul dintre cele mai vizitate bordeluri. Băile publice "Vas" erau situate în squarul de mici dimensiuni de lângă Casa cu lacăt. Nici acesta nu era un loc de cinci stele. Dar când ziarele arădene făceau publicitate „unei noi inaugurări în Băile Vas”, fiecare bărbat decent știa că personalul a fost reîmprospătat, adică au fost angajate fete noi. Era, de asemenea, un secret public că tinerele din personal „puteau fi solicitate” în camerele utilate cu căzi ieftine. Se putea și în camerele mici fără scăldat. Tariful era socotit pe oră. 

Aradul vechi
case cu felinar


Statistici de bordel, de ici și de colo 

Potrivit cercetătorilor acestui subiect inedit, în timpul primului război mondial existau 8 bordeluri în Cluj cu un total de 111 prostituate, 6 case cu 74 de „doamne” în Oradea, 6 cupleraiuri cu 72 de fete în Timișoara și 7 instituții de artă cu un total de 48 de fete în Arad. Dar în fiecare oraș erau luate în evidență și curve care lucrau în afara sediilor, în apartamente proprii sau închiriate. Bordelurile rezervate persoanelor private și ofițerilor, locurile de întâlnire deghizate, erau considerate o afacere înfloritoare. În perioada care a urmat Primului Război Mondial a existat o stagnare temporară în funcționarea caselor publice în părțile țării care s-au unit cu România. Comparativ cu situația anterioară, în România regală a anilor 1930, Aradul nu mai era un eldorado al caselor toleranță. În orice caz, orașele transilvănene au avut doar rolul de „vioara a doua” în comparație cu micile orașe moldovenești și în comparație cu porturile. Între cele două războaie mondiale, de exemplu; 150 de bordeluri au fost înregistrate la Brăila, 40 la Bacău și zeci de case cu lampă roșie funcționau în Iași, cunoscut și ca orașul culturii. Cu toate acestea, multe dintre moldovence au preferat orașele Transilvaniei în speranța unor câștiguri mai mari. Însă în Arad au apărut în instituțiile de profil din jurul pieței de pește abia în anii de după cel de-al doilea război mondial, când exodul de populație a început din nou spre orașele din partea de vest a țării. S-ar putea reflecta pe larg asupra istoriei prostituției oficiale și aspectelor legale ale funcționării instituțiilor de profil, a legilor care guvernau drepturile și obligațiile matroanelor și doamnelor, cât și asupra regulamentelor avizate de șefii de poliție. (În același timp, îndatoririle și drepturile prostituatei erau, de asemenea, înscrise în condici. Chiar mai mult decât atât, au fost chiar afișate pe pereții caselor publice. Fetele puteau refuza solicitările persoanelor la care observau semnele unor boli venerice. Erau interzise relații simultane cu mai mulți bărbați. De asemenea, nu li se permitea să aibă contacte fizice în timpul ciclului lunar). În Ungaria istorică, după 1867, instituțiile de profil au înflorit și activitatea lor era reglementată și supravegheată în mod oficial. În România începuturile s-au făcut „doar” după 1899, dar apoi dezvoltarea a fost rapidă, deși se pare că cea mai veche profesie a fost practicată și în această regiune încă din cele mai vechi timpuri. A fost necesară adoptarea anumitor reglementări. Dintre orașele de provincie ale Ungariei istorice, Szegedinul și Clujul au jucat un rol de pionierat în reglementarea prostituției, urmate de Debrețin și Győr. Termenii generali ai reglementărilor au fost în general aceiași peste tot, cu detalii diferențiate de la oraș la oraș. Regulamentele specifice orașului stabileau unde și cine putea deschide un bordel, cine putea fi matroană (doar femei peste 30 de ani) și cine putea fi „concubină”. În general acestea din urmă erau împărțite în trei grupuri: fetele de bordel, fetele care prestau în locuințe private și "traseistele". Regulamentele au stabilit în mod uniform că o fată sub vârsta de 17 ani nu putea fi angajată într-o casă publică în niciun caz. La fel, o persoană cu antecedente penale sau cu o boală cu transmitere sexuală. În anii ’20 evidența polițienească a prostituatelor și examinările medicale lunare au fost obligatorii și în România. Mai târziu au fost obligate să se prezinte pentru testare medicală la fiecare două săptămâni sau chiar săptămânal. În unele orașe, cum a fost și Aradul, dermatologul vizita fetele personal. Rezultatul examinării era consemnat în condicuța roșie. La rândul său, acest lucru era verificat de medicul șef al orașului. Mai târziu o fișă de evidență medicală a înlocuit viza medicală înscrisă în condicuță. În ceea ce privește latura juridică a „afacerilor”, legea română a fost formulată destul de ambiguu. Era o chestiune de interpretare ce este prostituția și cine era făptuitorul. Formularea mai drastică a venit în 1936 când prostituția a fost definită ca fiind ilegală, dar în practică s-au închis ochii asupra ei. Nu este de mirare, deoarece nu a fost doar subiectul unor zvonuri nefondate că și Regelui Carol al II-lea i-au plăcut foarte mult fetele de pe stradă. El frecventa deseori faimoasa stradă Brezoianu pentru câte-o aventură galantă. În plin război, denumirea de „proprietar de bordel” a reapărut oficial în 1943 și s-a acordat mână liberă pentru operare. Celebrul articol 24 adoptat la vremea respectivă prevedea însă intedicția de "staționare" în fața și în preajma localurilor, precum și în piețele publice a practicantelor "profesioniste". O noutate absolută a constituit-o măsura care a făcut obligatorie introducerea unei cărți de economii pentru practicante. Aceasta se concretiza în obligarea proprietarului de stabiliment să economisească și să vireze 10% din venitul zilnic într-un cont deschis pe numele angajatelor sale. Se pare că măsura a fost luată pentru asigurarea viitorului fetelor, dar în România această lege a fost eludată cel mai adesea. Informațiile cu privire la cât de mult ar fi putut câștiga o fată „drăguță” în casele publice sunt, de asemenea, diferite și lipsite de acuratețe. Potrivit unor versiuni, câștigurile erau mult mai mari decât valoarea venitului mediu pe economie. În 1944 o fata populară câștiga într-o seară chiar și 500 de lei, în timp ce salariile lunare abia depășeau 800 lei. Pentru vizita medicală, dacă doctorul se deplasa la domiciliu, se plătea 100 de lei. Cu toate acestea, este de remarcat că doar o parte din încasări, de multe ori nici jumătate, rămânea la cele care prestau serviciile. 


Sălașul de fericire al fetelor 

Nicăieri nu am găsit o explicație clară privind motivul pentru care aceste case au fost denumite case cu felinare roșii, adică motivele pentru care această culoare a devenit un simbol al iubirii care putea fi cumpărată. O explicație evidentă este că numele provenea de la muncitorii feroviari care se deplasau cu felinare de semnalizare roșii, iar când intrau în „sălașul bucuriei” își lăsau echipamentul de lucru la intrare, astfel încât să poată fi găsiți cu ușurință, în cazul în care era necesar. Alții spun că lămpile de la intrarea în instituțiile similare din China erau acoperite cu hârtie roșie. 

Cum au fost fetele din Arad? 

Respondenții au spus că, în general, nu erau nici foarte tinere și nici foarte frumoase. Cele mai multe dintre ele erau venite din așezările rurale să muncească în oraș ca servitoare și dacă nu făceau față, angajatorii le concediau. Nu de puține ori, după demiterea lor, nu au îndrăznit să se întoarcă acasă și au ales această soluție disponibilă. Părinții de la țară habar n-aveau cum își câștigă fiica lor pâinea. Altele proveneau din straturi sociale foarte modeste și au văzut în practicarea celei mai vechi profesii o oportunitate de a-și îmbunătății situația financiară. Viața de la oraș era atractivă și oferea șansa de a urca pe scara socială. Cele care își doreau o soartă mai bună voiau de multe ori să profite de ocazie cu orice preț. Pe lângă soarta de slujnice, viața burgheză, traiul ușor al amantelor, rochiile elegante, serile luxoase, strălucirea bijuteriilor li se păreau o adevărată grădină a paradisului. În fiecare instituție de profil existau și tinere cu adevărat fermecătoare. Potrivit unuia dintre vechii mei prieteni, amicii lui mai în vârstă și cu mai multă experiență l-au dat pe mâna unei astfel de femei atrăgătoare în anii lui de liceu. Și, cum se întamplă de obicei, adolescentul neexperimentat s-a îndrăgostit de doamna care l-a inițiat și l-a făcut bărbat. Întâmplarea a avut loc în 1946, în ajunul primului vot postbelic. În timpul campaniei electorale, Uniunea Populară Maghiară a mobilizat în operațiunea lipirii de afișe și elevii din ciclul superior ai Școlii Gimnaziale Catolice din Arad. Așadar, tânărul care fusese „inițiat” nu cu mult timp în urmă, ca să-și demonstreze bărbăția și importanța publică, și-a făcut apariția în curtea bordelului cu o găleată plină cu var, însoțit de tovarășii de campanie, și; spre uimirea fetelor și a matroanei, a pictat pe perete însemnul electoral al partidului pe care îl reprezenta. Îngăduit să-mi fie să deschid aici o paranteză. Muzica, dansul, consumul de alcool și prezența adolescenților erau interzise prin lege în bordeluri. Ei bine, când și dacă era considerat tânărul ca fiind adolescent, nu prea verifica nimeni. Dintre băieții de șaisprezece, șaptesprezece ani, cei mai curajoși erau deja trecuți de prima inițiere. În acea perioadă, în rândul tinerilor era o practică obișnuită să se pregătească pentru căsătoria care avea să urmeze în casele din toleranță, unde deprindeau arta amorului. Majoritatea fetelor din bordel simpatizau tinerii neexperimentați, întrucât își terminau rapid treaba. Potrivit interlocutorilor mei, existau domnițe înzestrate cu talente „pedagogice” care erau bucuroase să se ocupe de „începători”. Așa că bărbații mai experimentați au știut întotdeauna cui și unde să trimită începătorii. „Dacă aveam bani puțini, ne aventuram totuși să intrăm în bordel”, își amintea cu nostalgie un alt intervievat. “Întotdeauna inima unei fete se îndura de noi.” Un prieten de-al meu care era pictor mi-a povestit că a fost angajat al spitalului pentru scurt timp după absolvire. A fost însărcinat să picteze numerele pe ușile saloanelor. Datorită pelerinei sale albe, el a asistat odată la examinarea fetelor din casele publice. Unei fete i-a plăcut așa de mult tânărul și chipeșul "doctor ” încât l-a încurajat să o viziteze, promițându-i servicii gratuite pentru totdeauna. Continuarea poveștii a fost învăluită în mister. Am primit informații interesante și de la P B, un arădean în vârstă de 92 de ani, care locuia pe strada Tribunul Axente din apropierea cartierului de divertisment, iar el; în calitate de tehnician dentar, a reparat dantura multor fete din zonă. Conform amintirilor sale, majoritatea prostituatelor anilor 1930 din Arad erau de naționalitate maghiară; multe dintre ele nici măcar nu știau limba română. Pentru a-și păstra incognito-ul doar prenumele lor erau cunoscute. Uneori acesta era un pseudonim ales doar pentru uz profesional. Fetele acordau o atenție surprinzătoare îngrijirii dentare. Aveau deseori restanțe la plată, atunci când afacerea nu mergea bine, dar nu rămâneau niciodată datoare. Casei roșii din mijlocul pieței de pește nu-i lipsea felinarul, fetele fiind cazate acolo. Cu toate acestea, partidele de amor nu au fost ținute niciodată în camerele în care dormeau. Clădirea alăturată, fără firmă și felinar, era la sfârșitul anilor 1930, doar semioficial, loc de întâlnire. Fetele închiriau o cameră mobilată undeva în apropiere, dar clienții care le căutau în restaurantele și cârciumile din cartier nu erau duși la apartamentele lor, ci la locul de întâlnire. 

case cu felinar
case cu felinar


Dragoste accesibilă 

Mulți și-au amintit că, spre deosebire de casele de toleranță din Regat, în care totul depindea de capriciile matroanei, cunoscută ca fiind confidenta proprietarului, în Arad fetele încasau direct „taxa de serviciu”. . Nu se punea problema să o înșele pe matroană, deoarece ea era mereu prezentă, numărând toți oaspeții și, de cele mai multe ori, ea era cea care îi întâmpina pe clienti și îi îndruma spre fete. Selecția era făcută în trei moduri: dintr-un album foto sau în funcție de preferințele clientului (blondă, brunetă, subțirică sau mai plinuță, temperamentală sau poate mai calmă etc.), iar pentru oaspeții mai experimentați, după numele fetei. Părerea foștilor vizitatori despre taxe era cam aceeași. Instituția poreclită Csutkás (Coceanul) era cea mai ieftină. De obicei era vizitată de ucenici și calfe. La Tiszti (Ofițeresc-ul), iubirea era măsurată pe bani mai mulți. Pentru un număr se plătea echivalentul a 50 de lei în banii de astăzi. În locurile mai ieftine oaspetele era servit pentru jumătate din această sumă. Cupleraiurile aveau propriul lor folclor și jargon, pe care numai inițiații îl înțelegeau. O anecdotă locală povestea pățania unor recruți trimiși să patruleze în piața de pește. Era frig, abia așteaptau terminarea turei… „Să mergem să luăm un deț în cârciumă”, a sugerat unul dintre pufani. "Nu mai suntem în timpul serviciului !". „Hai mai bine să batem la fete. Ele ne încălzesc mai bine ! ", a venit replica celui mai bătrân. Doamna care le deschisese ușa îi recunoscu și a strigat la ei: „Mergeți în separeul Barului Vily și distrați-vă unul cu celălalt! Acolo e locul recruților!" Cei doi recruți se întorc jumătate de oră mai târziu; bat din nou la ușă, doamna îi vede și zice: „Nu v-am spus că la Barul lui Vily este locul recruților ?!” …la care aceștia replicară: „Scuze doamnă, dar noi tocmai am venit să plătim ...” Au existat si cazuri; nu unul, când proprietarul, al cărui nume era cunoscut doar de cei mai inițiați (ca în cazul principalului acționar al multinaționalelor de astăzi), a încercat să eludeze legile. Proprietarul, cunoscut doar sub numele de „Domnul Józsi” a închis instituția din piața de pește în vara anului 1928 și a declarat falimentul. Fetele s-au mutat la bordelul Tiszti (Ofițeresc) aflat în vecini. Încercarea de fraudă a ieșit în curând la iveală. Prefectul Aradului a decis în august 1929 că locuitorii caselor publice nu puteau cumpăra haine sau nimic de la șefii lor, deoarece până atunci regulamentele interne le impuneau să cumpere totul de la proprietar, care desigur, îi oferta la jumătate de preț. Matroanele au făcut tot ce le stătea în putință pentru a menține relația de dependență a fetelor în raport cu ele. Le acordau împrumuturi, le ofereau produse cosmetice și lenjerie intimă la prețuri modice. Prostituatele trebuiau să transfere proprietarilor veniturile zilnice, fapt pentru care primeau chitanțe. De două ori pe lună se faceau „decontările”. Jumătate din sumă intra în buzunarul proprietarului, cealaltă jumătate în cel al fetei, dar tot din aceste sume era plătită și întreținerea, matroana care se ocupa de supravegherea lor și, în unele cazuri; electricitatea, încălzirea, utilizarea apei și femeia de serviciu care se ocupa de curățenie. Mobilierul locurilor de rendezvous era infinit de modest și sărăcăcios peste tot, indiferent dacă felinarul roșu atârna sau nu la intrare: o mică cameră întunecată în care era adesea un pat de fier care scârțâia deranjant, un scaun zgâlțâit pe care oaspetele își punea hainele, un lavoar pentru spălare și o cană cu apă. În locurile mai bune, prezența unei comode mici sau a unui stelaj erau echivalente cu confortul, alături de hipermanganat dezinfectant, un prosop și un ulcior. 


Internatul de bordel 

Bețivii nu au fost plăcuți pentru că provocau scandaluri. Uneori în ziare apăreau și știri senzaționale. Jurnaliștii vânau picanterii din cartierul cu felinare roșii din jurul orașului vechi. Uciderea unui bărbat cu reputația de proxenet care a fost pus în imposibilitatea de a o proteja pe fata care i-a plătit „tribut” de hărțuirea la care era supusă de către un oaspete beat, a făcut zarvă mare în oraș. Dar acesta a fost un incident din afara casei și un caz izolat, excepțional de rar. Fetelor nu li s-a permis să meargă la întâlniri în afara casei, ceea ce înseamna că nu puteau lucra la negru, deoarece protecția lor reprezenta o problemă. În multe cazuri nici măcar peștele nu reușea să facă acest lucru, deși avea plasele înstinse peste aproape fiecare fată din instituție, astfel că majoritatea fetelor îi plăteau o „cotizație” și acestuia. Am auzit următoarea poveste de la unul dintre foștii chelneri ai lui Vily; cazul poate fi o ficțiune, dar este oricum interesant. Soția aventurieră a unui medic reputat transilvănean a încercat odată să vadă cum era să fii o fată de divertisment în Arad. În timp ce soțul ei se afla într-o călătorie de studii în străinătate, femeia; în loc să fie prezentă la sanatoriul de la Băile Lipova, s-a angajat la casele cu felinar din piața de pește din Arad. Cazul a ieșit la iveală precum într-o scenetă amuzantă de cabaret: soțul a sosit mai devreme la Arad și s-a gândit să-și îndulcească așteptarea până la sosirea trenului de schimb. Ei bine, în instituția căreia i-a călcat pragul, a dat peste soția sa. Sceneta comică nu amintește care dintre cei doi a fost mai uimit (sau șocat) și care a fost consecința schimbului de experiență. Barul Vily era un fel de antecameră pentru o petrecere mai consistentă. De aici erau doar câțiva pași până la casele de toleranță vecine. Și acești pași au fost făcuți foarte des de către oaspeți. Se întâmpla însă ca petrecerea să dureze până în zori și, cu toate forțele ce le-au rămas unora dintre ei, abia mai rătăceau până în baia de aburi. Întrucât baia nu era încă un accesoriu pentru fiecare apartament la acea vreme, drumul vizitatorului ducea de la casa cu felinar la baia de aburi. Uneori la Baia "Vas", alteori la "Diana" care avea o destinație similară. Am auzit de la jurnaliștii din lumea burgheză despre un anumit „circuit mare”. Nu era același lucru cu circuitul înotătorilor de pe Mureș. Acest circuit desemna traseul de divertisment nocturn preferat al ziariștilor burlaci și al celor obosiți de cicăleala nevestelor. Dupa închiderea ediției mergeau la teatru să vadă reprezentația primadonei favorite, după care intrau în cafenelele orașului; la Crucea Albă, la Central sau la Hotel Stadt Wien să servească o bere și pentru a afla ce este nou prin oraș. Urma apoi barul lui Vily sau unul dintre institutele artistice din piața peștelui. Dimineața îi găsea în băile de aburi “Vas”, “Diana”, “Simay” de lângă Gimnaziul Regal sau la “Katalin” din piața Tököly, unde se refăceau după oboseala nocturnă. Discreția era o cerință de bază în zona caselor cu felinar. Dacă una dintre fete își recunoștea vreun oaspete pe stradă și ar fi dat vreun semn, ar fi fost concediată imediat. Oricum, comportamentul le era îngrădit de numeroase cerințe. Nu și-au asumat riscuri deoarece majoritatea erau cazate la proprietarii stabilimentelor. Fetele erau supuse controlului medical regulat (lunar, apoi chiar mai frecvent). Documentele lor medicale erau verificate periodic de poliție. Răspândirea bolilor cu transmitere sexuală ar fi produs scandal și ar fi avut ca rezultat deteriorarea afacerilor. Deoarece nu erau foarte umblate prin oraș, fetele mergeau la vizitele medicale în grup. Câte-un „zvonac”, la vederea acestora, începea să imite cântatul cocoșului, pentru a-și dovedi inițierea. Era un fel de limbaj al semnelor; oamenii șopteau: "vin fetele!" Capii de familie „serioși” își trageau apoi pălăria peste ochi și își îmbrățișau soțiile de parcă n-ar fi avut habar ce era cu această mare agitație. Mai târziu, pentru a evita scenele similare, fetele erau duse individual la cabinetele medicilor sau erau vizitate la stabiliment de un dermatolog. În anii dinaintea celui de-al doilea război mondial Dr. Tesics a ocupat această funcție. În România casele publice au fost interzise definitiv în 1948, inclusiv la Arad. Decrete de interzicere au fost emise și anterior, în România regală (1930), dar acestea au fost tratate în mod formal de către autorități. Cu atât mai mult cu cât Carol al II-lea, care era un iubitor de femei notoriu, vizita des „casele” de pe strada Brezoianu din București și chiar a primit câteva doamne de lux pentru a petrece noaptea în palatul său. Odată, la o astfel de întâlnire, o actriță elvețiană aflată în vizită s-a îmbolnăvit și a fost necesară alertarea ambulanței. A doua zi tot Bucureștiul bârfea pe marginea incidentului. De altfel, cartierul real de divertisment al capitalei românești nu se afla în centrul orașului pe strada Brezoianu, ci în zona Dudești și era cunoscut sub numele infam „Crucea de piatră”. În Arad Piața de pește nu era singurul loc în care desfătările erau accesibile. Din micile restaurante din jurul gării, drumul oaspeților ducea frecvent către unul dintre apartamentele ieftine din zonă. Și chiar și atunci erau prostituate de lux care mergeau la hoteluri pentru oaspeții cu dare de mână: la „Crucea Albă” sau la „Central”. Și erau într-un număr foarte mare femeile de stradă care evitau casele publice, "traseistele" în limbaj profesional. 

felinare rosii


Presă erotică 

Particularitățile epocii includeau o presă erotică care împingea limitele civismului și atingea granițele pornografiei. Aradul a avut și o astfel de revistă, chiar dacă au apărut doar 8 numere. Tivadar Fekete a fost jurnalist, romancier și traducător. În revista sa "Pisica neagră" (1922-1923) a încercat cu mai mult sau mai puțin succes să introducă pe piață genul care la vremea aceea părea „burghez”; și în care, pe lângă scriitori faimoși maghiari și români (Ion Minulescu, Aron Cotruș, Al. Stamatiad), apăreau unele poezii clasice și proză germană și franceză publicate în traducerea lui. Convingerea consemnată în scris a redactorului-șef era că satira erotică poate fi și literatură. Revista Kaviár ("Caviar") devenită apoi "Noul Caviar" a fost lansată și editată la Timișoara în același timp cu Aradul, dar a avut o viață mai lungă și s-a autointitulat ca fiind un “săptămânal erotic ilustrat”. Genul avea și în Arad redactori, precum și public cititor. Tivadar Fekete era om de bază și aici. S-a remarcat pe această linie și László Réthy (1854 -1914), arheolog și numismat, profesor de renume național, membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe, care a publicat poezii pornografice sub pseudonimul Árpád Lőwy (de la el provine, printre altele, o versiune mai deocheată a poemului epic “Toldi” de Arany János care era foarte populară în principal în rândul studenților). Lőwy, alias Réthy, a vizitat Aradul de mai multe ori grație rudeniei sale care juca un rol important în viața socială a Aradului (tipografia Réthy). A și murit aici. 


Ce s-a întâmplat cu fetele ? 

După 1948 casele cu felinar roșu au fost închise printr-un decret care a abolit oficial instituțiile de profil. Multe dintre fete au revenit în localitățile de origine pentru a fi cât mai departe posibil de locul ocupației lor de odinioară. Întrucât majoritatea nu erau localnice, în „democrația populară” erau obligate oficial să-și câstige altfel pâinea. Majoritatea au devenit muncitoare calificate în fabrici. În spiritul moralei proletare s-a încercat „reeducarea” lor la locul lor de muncă cu mai mult sau mai puțin succes. Cele mai pricepute și-au găsit locuri de muncă în cafenelele și espresso-urile deschise câțiva ani mai târziu. Cele mai norocoase s-au căsătorit, au avut copii și au trăit o viață civilă „puritană” pe cât posibil. Au încercat să-și ascundă trecutul. Și-au crescut fiicele foarte principial. “Din hoț se face cel mai bun jăndar” - spune înțelepciunea populară. Au fost între ele și unele care au continuat să exercite profesia ilegal până când au eșuat. În aceste cazuri, au fost reeducate și instruite în cadrul unor cursuri rapide de formare la locul de muncă. Nu rareori au devenit informatoare care observau și dădeau rapoarte despre colegii de muncă. S-a vorbit o vreme despre o femeie poreclită „Rozsi exploziva” care își datora porecla discursului ei vulgar și erupțiilor vulcanice de temperament. Și-a câștigat un rol important în mișcarea sindicală arădeană în anii '50. Cele mai pricepute au fost lăsate de securitate și chiar încurajate să-și continue profesia; fiind folosite pentru culegerea de informații despre persoanele filate sau pentru a afla secrete, câștigând încrederea persoanelor observate. Chiar dacă vreuna dintre ele mai trăiește, acum probabil este o doamnă respectabilă, care cu greu și-ar mai asuma trecutul. O altă categorie care a continuat să-și exercite vechea profesie și care a trăit bine și în zilele socialismului de stat aparținea grupului nu foarte numeros de „femei de încredere” care aveau sarcina de a însoți ocazional “micii baroni” și tovarășii din ierarhia superioară de partid la petrecerile organizate la sedii și în hoteluri. Damele de companie ale funcționarilor de partid erau angajate într-o funcție publică „în timpul zilei” unde se făceau că lucrează. Dar asta este o altă poveste ... Convenția internațională a ONU adoptată la New York în 1955 a interzis traficul de femei. Aceasta este în vigoare și astăzi, dar legalizarea prostituției este o chestiune care revine pe tapet din ce în ce mai des nu doar în Parlamentul României (în țările cu democrație consolidată fiind demult legală!). Conform tradiției orale, nu bordelurile, hotelurile și băile camuflate au furnizat adevărata poveste a orașului vechi din jurul pieții de pește, ci un local ieftin cu atmosfera sa inconfundabilă, foarte popular la vremea respectiva; Barul lui Vily. 

felinare rosii


Povestea romantică a barului Vily 

Numele micului restaurant din apropierea pieței de pește a fost dat de Vilmos Rosenfeld care de fapt a operat clubul de noapte în regim de locație de gestiune împreună cu asociatul său mai bogat Vikol Ödön. Pe firmă era înscrisă doar denumirea „La Vily” pentru că, în calitate de vechi profesionist în domeniul ospitalității, numele său, fără dar și poate, era cunoscut și atrăgător chiar și într-o versiune atât de scurtă. La începuturi, cândva la mijlocul anilor 1920, barul “La Vily” era considerat un local cu o reputație solidă. Opiniile despre acest lucru au fost nuanțate mai târziu. În perioada sa de glorie o pleiadă de personalități erau clienții obișnuiți ai localului; Zoltán Franyó, György Szántó, Imre Horváth, Tivadar Fekete, Sándor Károly și József Károly, precum și mulți ziariști care erau clienții casei. De asemenea, în timpul concertelor sale de la Arad, George Enescu se bucura să petreacă câteva ore la Vily, unde muzica era la un nivel înalt. Elementele de atracție ale localului relativ modest includeau mâncarea de casă de bună calitate, un preț rezonabil al meniului și muzica care dădea atmosfera destinsă. Ani buni de zile, un pianist orb și cântărețele au creat o atmosferă grozavă. Locația a devenit antecamera caselor cu felinare atunci când fetele care lucrau în divertisment au descoperit bucătăria ieftină de calitate și au început să-l frecventeze în grup pentru a servi prânzul. Antreprenorul Vilmos Rosenfeld, alias Vily, și-a încercat norocul și cu fostul restaurant Abbázia a lui Artúr Kovács de la colțul pieței Avram Iancu și străzii Grigore Alexandrescu, pentru o scurtă perioadă de timp în timpul celui de-al doilea război mondial. Cu mai mult sau mai puțin succes. După naționalizare a emigrat în Israel, lipsit de toate bunurile sale. În anii 1980 am vorbit cu fiica sa aflată în vizită la Arad. Ea mi-a povestit multe lucruri interesante despre localurile din orașul vechi și despre locuitoarele caselor sale publice: Lili, Ildi, Ani, Kutya, Anett, Bakancsos, deja menționata Rózsi Exploziva (Trandafirul Exploziv) și celelalte. Mi-a povestit că nu doar fetele, ci și unii dintre oaspeți au mâncat și au băut pe credit la Vily. Și nu rareori au rămas datori pentru consumație. Potrivit unuia dintre chelnerii localui, Vily a falimentat din cauza dragostei sale de oameni. Și, desigur din cauza naționalizării care l-a lipsit de mijloacele sale de existență. În realitate, naționalizarea i-a arătat clar că oportunitățile din această țară au încetat pentru el. „Tatăl meu nu era un om bogat, dar se pricepea la ospitalitate și era respectat de oamenii cu bani puțini pentru că întotdeauna îi ajuta pe cei căzuți” a spus fiica lui din Israel. Dacă a fost sau nu așa, este mai puțin interesant astăzi. Pe lângă monumentele și clădirile sale care poartă patina timpului, aceste localuri inedite, evenimentele și actorii asociați acestora se constituie într-unele dintre capitolele, dacă nu glorioase din trecutul Aradului, cel puțin colorate și mai apropiate de oameni. 


Surse: 

Știri din presa arădeană a secolului XX. 

Povești reconstituite folosind doar istoria orală. 

Niciunul dintre zecile de interlocutori nu a dorit să-și dezvăluie numele.