Aradul în ultima perioadă a Monarhiei Austro-Ungare și în anul 1919

Despre monarhie pe scurt; De ici – de colo, de o parte și de alta a Leithei; Mișcări naționale în creștere; Ultima lună a războiului; Regatul Ungariei în epoca dualismului; Károlyi Mihály pune capăt unei epoci; Aradul în ultimii ani de război; Impactul Revoluției trandafirilor de toamnă în Arad;Generalul Berthelot în Arad; Noul an al Republicii; Aradul – ultimul bastion maghiar și avanpost românesc; Aradul în perioada Republicii Sfaturilor  Capitol scris de Király András în lucrarea "Numele rămâne Arad!" Traducerea în limba română de Gabriel Roman

Despre Monarhie pe scurt

De ici – de colo, de o parte și de alta a Leithei

 Monarhia Austro-Ungară, cunoscută și sub numele de Austro-Ungaria (fosta Monarhie) a fost un stat dualist, o confederație de state formată din Imperiul Austriac și Regatul Ungariei. Cele două state aveau capitale separate (Viena și, respectiv, Budapesta), parlamente și guverne separate. Aveau un monarh comun, care în Austria purta titlul imperial, iar în Ungaria titlul regal, iar abrevierea germană k.u.k, kaiserlich und königlich (imperial și regal) a fost dezvoltată în consecință. De asemenea, au convenit să creeze trei ministere comune: finanțe, afaceri externe și război. Miniștrii războiului și afacerilor externe au fost numiți de către monarh, în timp ce șeful ministerului de finanțe a fost numit de către ministrul de externe. Dintre cei trei miniștri, unul trebuia să fie maghiar în toate cazurile, iar acesta era de obicei responsabil de finanțe. În toate cazurile miniștrii erau politicieni, iar secretarii de stat erau experți în domeniile lor de activitate. Cele trei ministere erau supervizate de câte 60 de delegați (din fiecare parte). Această constrângere imperială a pus Austria într-o poziție mai avantajoasă. Mulți au scris despre formarea Monarhiei, despre circumstanțe. Franz Joseph, conducătorul comun, a comentat elocvent: Totul a fost înțelegerea a trei persoane; a mea, a lui Deák Ferenc și a lui Andrássy Gyula. Acordul numit în    literatura de specialitate Reconciliere, a fost încheiat la începutul anului 1867: la 17 februarie Franz Joseph l-a numit pe contele Andrássy prim-ministru al Ungariei, iar în 29 mai au fost redactate propunerile de interes comun care au fost completate cu garanții imperiale. La 8 iunie Franz Joseph  a fost încoronat rege al Ungariei și, în cele din urmă, împăratul a ratificat Compromisul Austro-Ungar. Structura statului era diferită în cele două țări ale monarhiei. Austria a optat pentru o structură statală federală care a permis o integrare mai ușoară a elitei naționale, în special a cehilor și polonezilor, în sistemul public și politic al statului. Ungaria a optat pentru modelul statului unitar, la modă în secolul al XIX-lea, după modelul Franței și al Angliei. Una dintre consecințele acestui fapt a fost că liderii organizațiilor care reprezentau naționalitățile au fost complet excluși din afacerile de stat. Monarhia se întindea pe o  suprafață de 621.538 km2, fiind al doilea stat ca mărime de pe continent după Rusia. Statul dualist s-a dezvoltat rapid din punct de vedere economic, devenind până în 1910 al patrulea producător și exportator mondial de mașini și printre cei mai mari producători mondiali de inginerie electrică, produse electrice, turbine cu abur și generatoare.

Încă de la înființarea monarhiei a existat o confederație multinațională. Pe lângă un număr mare de popoare slave, imperiul era locuit și de un număr mare de români și italieni. Conform recensământului din 1910 populația totală era de 51.390.000 de locuitori, ceea ce îl făcea al treilea cel mai populat stat din Europa, după Rusia și Germania. Este ușor pentru posteritate să judece acum, deoarece din punctul de vedere al prezentului, distribuția naționalităților Monarhiei ar fi trebuit să fie un avertisment încă de pe atunci întrucât a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost perioada de apariție a statelor naționale. Este adevărat că cel mai mare număr de locuitori ai Monarhiei era format din 12,7 milioane de germani în Austria și 10,1 milioane de maghiari. Alături de aceștia existau însă alte 29 de milioane de locuitori ai altor popoare și grupuri etnice de diferite dimensiuni. Cei mai mulți dintre aceștia erau: cehii 6,4 milioane, polonezii 4,9 milioane, sârbii și croații 5,6 milioane și românii 3,2 milioane. Până la sfârșitul războiului amânarea constantă a reformelor de transformare a vieții politice și sociale lăsase Monarhia într-o situație disperată, iar cursul războiului a înrăutățit și mai mult situația ducând la ceea ce nimeni nu se aștepta: dezintegrarea totală. În 1880 Monarhia era acceptată de toate popoarele ca fiind patria lor, dar în secolul XX coexistența părea să se clatine. Antagonismele austro-cehe de dincolo de Leitha, iar de la Leitha încoace conflictele de interese dintre liderii politici și naționalitățile de pe teritoriul maghiar au acutizat tot mai mult problemele naționale. Cu toate acestea, naționalitățile ar fi acceptat o Monarhie democratizată și federalizată înainte de izbucnirea Marelui Război, dar în 1917-1918 situația s-a schimbat radical. Toate acestea au avut precedentele lor, chiar dacă vrem să absolvim elita politică a monarhiei de responsabilitate pentru această situație. Liderii europeni ai Antantei au făcut nenumărate promisiuni liderilor statelor vecine aflate în război cu Monarhia. Acești lideri erau în contact permanent cu liderii naționalităților care trăiau în Monarhie, iar politicienii de frunte ai naționalităților erau în strânsă legătură între ei. Grupurile de emigranți ai naționalităților au contribuit la destrămarea Monarhiei la fel de mult ca și pierderea speranței în interiorul țării în ceea ce privea rezultatul final al războiului, situația deteriorându-se. 

Mișcări naționaliste în creștere

 Mișcările naționaliste s-au radicalizat din ce în ce mai mult, trecând de la revendicări de drepturi colective până la organizarea în state naționale și la fuziunea cu statele naționale existente. În mai 1915 la Londra, sub conducerea lui Ante Trumbić, a fost constituită Comisia iugoslavă, iar la Paris, în noiembrie 1915, sub președinția lui Eduard Benes, Comisia cehă pentru afaceri externe. Aceștia au elaborat un plan de acțiune comun al cărui scop principal, în afară de secesiunea de la Monarhie, era crearea unui stat ceh și al slavilor de sud independent. Naționalitățile din Monarhie au fost deopotrivă liniștite și încurajate de declarația din Congres făcută de Woodrow Wilson, președintele S.U.A.; discurs rostit la 8 ianuarie 1918. Propunerile conținute în discurs au fost elaborate de un comitet mare de experți și se credea că cele 14 puncte propuse vor deveni în viitorul apropiat pilonii unei păci juste și durabile. Dar președintele Wilson a uitat, destul de repede, că înainte de intrarea Statelor Unite în război încercase să medieze între părțile opuse, iar răspunsul aliaților europeni din 1917 a fost clar în ceea ce privea obiectivele lor: Alsacia-Lorena trebuia să treacă sub dominație franceză, Polonia trebuia să fie restaurată ca stat independent, iar micile națiuni aflate sub dominația Monarhiei și a Imperiului Otoman trebuiau să fie eliberate. 

Naționalitățile din Ungaria anului 1910

Primele șase puncte ale discursului președintelui au enunțat principiile pentru pacea viitoare, iar începând cu punctul opt făceau propuneri concrete privind Europa postbelică. Acestea au fost: restaurarea suveranității Belgiei și a Poloniei, continuitatea statului francez în Alsacia-Lorena, evacuarea teritoriilor ocupate din Balcani și Rusia și asigurarea unei dezvoltări autonome cât mai libere a naționalităților care trăiesc acolo. Propunerile de acțiune: Punctul X se referea la Monarhie: popoarelor din Austria-Ungaria, al căror loc printre națiunile pe care doreau să le protejeze și să le asigure, trebuia să li se ofere cele mai libere posibilități de dezvoltare autonomă. Propunerea a rămas o propunere, după cum vom vedea, fiecare interpretând punctele wilsoniene în funcție de propriile interese, în primul rând autodeterminarea ca pe o oportunitate. Pentru fidelitate istorică merită menționat faptul că Monarhia și Germania au semnat la 15 mai 1918 un strâns tratat de cooperare economică, militară și politică, care a schimbat concepția anglo-saxonă despre viitorul monarhiei. Situația a fost agravată de faptul că în 1918 nu se găsise și nu se mai putea găsi nicio soluție, nici în Austria, nici în Ungaria. În această privință, viitorul a fost lăsat din ce în ce mai mult în mâinile organizațiilor de emigranți din țările Antantei și apoi în cele ale Consiliilor Naționale înființate în Monarhie. La 8 aprilie 1918 a avut loc la Roma un congres al politicienilor naționaliști emigrați care trăiau în Monarhie. O delegație italiană numeroasă condusă de Mussolini a fost însoțită de delegați cehi, slavi de sud, polonezi și români. Au decis în unanimitate că aceștia nu doreau să trăiască sub Monarhie. Un congres similar a avut loc la 15 septembrie 1918 la New York la care au participat reprezentanți ai slavilor de sud, cehilor, polonezilor, slovacilor, românilor și rutenilor, care și-au reafirmat dreptul la autodeterminare. Ca urmare în sistemul de stat și al gândirii tradiționale; nici Austria, nici Ungaria nu au găsit o soluție adecvată la problema minorităților. Împăratul Carol I era în favoarea reformelor federale și, în acest spirit, a anunțat la 16 octombrie 1918 că Austria urma să fie restructurată pe o bază federală. Manifestul cerea popoarelor din provinciile austriece să formeze consilii naționale și nu se aplica Ungariei. Ideea curții imperiale era că cele patru sau cinci state federative care urmau să se formeze în țară vor fi legate între ele de câteva ministere comune și de persoana împăratului, creând astfel o Austrie care să se poată dezvolta ca o federație de popoare libere în perioada postbelică. Viziunea imperială a fost influențată, pe de o parte, de rezultatul războiului și, pe de altă parte, de mișcările naționaliste care și-au pus în aplicare mult mai repede planurile de viitor. Chiar înainte de Proclamație, la 5-6 octombrie, la Zagreb a fost format Consiliul Național Sârbo-Croato-Sloven care a cerut crearea unui stat independent al Slavilor de Sud. La 11 octombrie Consiliul Național Polonez a fost format la Cracovia, iar la 14 octombrie guvernul ceh în exil a fost format la Geneva sub președinția lui Masaryk. La 18 octombrie la Pittsburgh a fost emisă Declarația de independență cehoslovacă. Naționalitățile nu erau cu adevărat interesate de această idee deoarece știau foarte bine că Antanta nu va discuta cu Monarhia, după cum o demonstrează faptul că președintele Wilson a așteptat mult timp pentru a răspunde la propunerile de pace făcute de guvernul comun. Răspunsul a sosit la 18 octombrie și, cel mai probabil, a surprins doar cercurile conducătoare ale statului dualist deoarece președintele a declarat că cele 14 puncte nu se mai aplicau Monarhiei. 

Ultima lună de război

 Blitzkrieg-ul ca idee a conducerii militare germane și-a pierdut curând fezabilitatea și, în timp, a devenit clar că nici Germania, nici Monarhia nu erau echipate pentru un război prelungit cu sacrificii umane și materiale enorme.

Războiul a schimbat viața economică a Monarhiei în ansamblu, astfel că, de la sfârșitul anului 1914 fabricile și uzinele care aprovizionau forțele armate au fost plasate sub control militar. Consumul intern a fost redus în mod constant deoarece două milioane de soldați au fost ieșiți din rândul consumatorilor după invazie, dar și aproape la fel de multe familii care și-au pierdut întreținătorii de familie și, nu în ultimul rând două milioane de oameni au ieșit din producție. Producția de cereale și de carne s-a înjumătățit, astfel încât aprovizionarea internă cu alimente a devenit catastrofală. Din 1915 au fost introduse bonurile de pâine, urmate de raționalizarea făinii, a unturii și a produselor din carne. În Austria rația de făină era de 165 g, iar cea de untură și produse din carne de 17 g; în Germania rațiile erau puțin mai mari, 233 g pentru făină și 34 g pentru untură și produse din carne. Înfometarea populației nu a contribuit prea mult la îmbunătățirea aprovizionării soldaților care luptau pe front și se preconiza că până în decembrie 1918 nu vor mai fi satisfăcute nevoile frontului. Situația din Germania a fost similară. În ciuda introducerii unui sistem de raționalizare, accesul la  alimente a fost la nivel minim, iar inflația era ridicată, în ciuda prețurilor înghețate de stat. Antanta se afla într-o poziție mult mai bună datorită potențialului său economic care, în cele din urmă, a avut o influență decisivă asupra evenimentelor. Conducerea germană, conștientă de situație, a profitat de acordul special cu Rusia și de tratatul preliminar de pace semnat cu România pentru a lansa un atac decisiv pe frontul de vest. La 21 martie 1918 a început ofensiva cunoscută sub numele de Michael. Este demn de remarcat faptul că exista o superioritate a Antantei din toate punctele de vedere; germanii având patru milioane de soldați față de cinci milioane de soldați francezi, britanici și americani, dar Antanta a fost superioară și în ceea ce privește armele și utilajele aeriene și terestre. La 18 iulie cel de-al șaselea atac german a fost respins, iar Antenta a preluat treptat controlul până când, deși încă neoficial, soarta Frontului de Vest a fost practic decisă în august. În vara anului 1918 comandamentul militar comun al Monarhiei a făcut tot posibilul pentru a  repeta isprava de la Caporetto ce avuse loc aproape un an mai devreme. În urma străpungerii; 3.150 de tunuri, 3.000 de mitraliere și 300.000 de puști au fost confiscate de la armata italiană. Dar timpul nu a fost de partea armatei comune; Antanta a întărit frontul italian, regrupând importante forțe franceze, britanice și italiene. La mijlocul lunii iunie armata Monarhiei a lansat a doua bătălie de la Piave, dar  armata comună obosită și nemotivată nu a reușit să obțină victoria. Disciplina în corpul multinațional se deteriorase, iar tot mai multe trupe au părăsit frontul. Pe 24 octombrie ofensiva italiană a lansat cea de-a treia bătălie de la Piave, iar pe 29 octombrie armata Antantei a anihilat armata comună lângă Vittorio Veneto. Monarhia a pierdut 300.000 de soldați în această bătălie, în timp ce Aliații au pierdut 38.000. O bătălie care nu mai era necesară, deoarece Tisza István anunțase cu o săptămână înainte că războiul era pierdut. Înfrângerea și dezintegrarea aproape completă a hinterlandului au făcut imposibilă continuarea războiului, astfel că, la 3 noiembrie Monarhia a semnat un armistițiu la Padova cu reprezentanții Antantei. Acordul conținea o clauză care amâna intrarea în vigoare a tratatului cu 24 de ore. Monarhia a considerat că războiul s-a încheiat la 3 noiembrie, în timp ce Antanta a menținut starea de război încă o zi, ceea ce, pe lângă progresele semnificative înregistrate, a dus la capturarea a sute de mii de soldați. La sfârșitul anului 1918 armata germană se prăbușise. Soldații erau demoralizați de eșecul ofensivei de primăvară-vară și erau din ce în ce mai conștienți de incapacitatea lor de a ține piept trupelor aliate în creștere. Comandanții șefi ai armatei, generalii Hindenburg și Ludendorff, anunțaseră deja la sfârșitul lunii septembrie că războiul era pierdut, că prăbușirea frontului era doar o chestiune de ore și că liderii politici ar trebui să ceară un armistițiu. În cele din urmă Germania a semnat armistițiul într-un vagon de tren din pădurea Compiègne la ora 11.11 dimineața, în 11 noiembrie. În același timp majoritatea naționalităților își puneau în practică propriile idei de autodeterminare wilsoniană. La 28 octombrie la Praga a fost proclamat statul Cehoslovacia la care s-a adăugat Moravia, în timp ce slovenii au aderat la Regatul Sârbo-Croației. La începutul lunii noiembrie, după 123 de ani, a fost restabilită independența Poloniei. Guvernul imperial a pierdut controlul asupra Vienei, iar la 11 noiembrie noul prim-ministru Lammasch l-a demis pe împărat și a fost înființată Republica Germano-Austriacă. La 13 noiembrie împăratul Carol I a renunțat la drepturile sale imperiale prin Declarația de la Eckarstau. După 51 de ani și 4 luni, Monarhia a fost dizolvată. 

Regatul Ungariei în epoca dualismului

 Există o bibliotecă plină de materiale despre Reconciliere (compromisul Austro-Ungar), dar care nu răspunde la o întrebare importantă: în ce măsură crearea statului dualist a fost un pas chibzuit sau pripit. De partea maghiară, susținătorii reconcilierii au argumentat că națiunea a obosit în revoluția din 1848-49 și în lupta pentru libertate și-a pierdut speranța în aspirația de a se dezvolta liber ca țară și națiune. Adversarii dualismului, în special emigrația din jurul lui Kossuth, au condamnat reconcilierea deoarece o vedeau ca pe o renunțare la drepturi și o trădare a ideii de independență. Îndemnurile lui Kossuth au rămas doar retorică, deoarece susținătorii reconcilierii nu aveau o opoziție internă reală. Posteritatea poate continua să dezbată și să cântărească viața economică și socială consolidată a Ungariei sub statul dualist, aplicarea rapidă și cu succes a celei de-a doua revoluții industriale și modernizarea rezultată. Cu toate acestea, securitatea și prosperitatea relativă rezultată din dezvoltarea vieții economice nu au fost urmate de reforme politice, sociale și administrative. Elita politică care trăia sub vraja statului-națiune fosilizat a ignorat pur și simplu schimbările din lumea din jurul său, fapt pentru care Ungaria și poporul maghiar au trebuit să plătească un preț greu o jumătate de secol mai târziu.

Să trecem în revistă pe scurt principalele caracteristici ale statului maghiar de după reunificare; țara care a fost numită Ungaria istorică sau Ungaria Mare încă din perioada de după Trianon. În principiu Regatul Ungariei a participat la viața Monarhiei ca parte egală, dar numai în principiu, deoarece toate decretele și legile erau aprobate de monarh care era în primul rând un Habsburg și care era reticent să părăsească Viena. Sediul ministerelor comune a fost, de asemenea, la Viena. Din punct de vedere teritorial Ungaria era mai mare decât Austria - 325.411 kilometri pătrați, cu o populație de 20,8 milioane de locuitori (cu 8 milioane mai puțin decât cea a Austriei). Aceste cifre includ teritoriul și populația Croației. Imediat după Reconciliere s-a realizat unirea cu Transilvania, iar la 25 iunie 1868 s-a încheiat și reconcilierea ungaro-croată. În consecință, statului croato-slavon i-a fost acordată autonomie, iar croații au fost recunoscuți ca națiune politică. Regatul Ungariei și cel al Croației și Slavoniei au format o comunitate de state condusă de un ban numit de rege. Croația și Slavonia avea propriul guvern și parlament, iar capitala era la Zagreb. Teritoriul său era de 42.500 kilometri pătrați cu o populație de 2,6 milioane de locuitori. Croația și Slavonia era considerată un corp separat al Coroanei, astfel că în limbajul comun, atunci când se vorbea despre Regatul Ungariei nu era inclusă și Croația și Slavonia. În consecință suprafața Ungariei istorice era de 282.870 de kilometri pătrați, iar populația sa de 18.264.533 de locuitori, conform recensământului din 1910. Din punct de vedere administrativ teritoriul a fost împărțit în 63 de comitate și 24 de orașe de jurisdicție, în conformitate cu prevederile din 1867. Orașele de jurisdicție aveau același rang ca și comitatele și erau organizate în mod similar. Ambele tipuri de entități erau conduse de prefecți numiți de rege care erau în toate cazurile reprezentanți locali ai guvernului. Guvernul Károlyi a desființat funcțiile prefecților și i-a transformat în comisari guvernamentali. 

Organizarea statului

 Spre satisfacția publicului statul a revenit la forma tradițională a Regatului. Conform principiilor constituției și din punct de vedere politic, toți cetățenii țării formau o singură națiune; națiunea maghiară indivizibilă în care orice cetățean al țării, indiferent de naționalitatea sa, era un membru egal. Limba oficială a statului era limba maghiară. Minorităților naționale li se permitea să își folosească limba maternă în afacerile bisericești, în cultura publică și în educație. Ungaria s-a declarat stat-națiune, urmând exemplul Angliei, al Franței și apoi al Germaniei, chiar dacă țara era foarte eterogenă din punct de vedere etnic. În 1869 vorbitorii nativi de limbă maghiară reprezentau 45,5% din totalul populației, iar conform recensământului din 1910 numărul vorbitorilor nativi de limbă maghiară era de 54,5% din cei 18.264.533 de locuitori, în principal datorită asimilării elementelor germane și evreiești, precum și datorită imigrării și emigrării mai intense a naționalităților. Cele mai numeroase naționalități erau românii (16%), urmați de slovaci (10,7%) și germani (10,4%). Trebuie remarcat faptul că evreii au fost numărați ca o comunitate confesională și nu ca o naționalitate. Aceștia formau o comunitate numeroasă, în special în orașele țării. Conform datelor recensământului erau 911.227, reprezentând 5% din totalul populației. În consecință s-a stabilit o majoritate românească în Transilvania, o majoritate slovacă în regiunile montane și o majoritate sârbo-croată în sud. Excepție în aceste zone făceau orașele mari unde erau amestecate mai multe naționalități. Puterea legitimă era dublă: pe de o parte era de sorginte feudală cu suveranul, prin harul lui Dumnezeu, ca simbol al puterii supreme, iar pe de altă parte era guvernată de o constituție și de legile izvorâte din ea, bazate pe  valori liberale. Caracteristica principală a vieții politice era că se putea critica orice pe baza a principiilor revoluționare din 1848, putea fi criticat oricine – cu excepția  monarhului - dar se putea guverna doar pe baza principiilor compromisului din 1867. Partidul aflat la guvernare și opoziția se puneau întotdeauna de acord asupra esențialului sau, dacă opoziția câștiga, se abandona foarte repede substanța programului electoral propriu. 

 x Evreii au fost numărați ca membri a unei comunități confesionale

 În conformitate cu legea electorală din 1874 doar 6% din populație avea drept de vot. În Austria proporția de alegători era de 27%, cu 3-4% mai mare mai la vest. Orice bărbat născut în Ungaria care avea peste 20 de ani putea vota, dar era exclus dacă era slugă sau ucenic. Soldații, jandarmii, agenții fiscali și deținuții nu aveau drept de vot. Votul cenzitar putea fi exercitat în mai multe moduri,

pe baza unui teren, a unei case de dimensiuni suficiente sau dacă avea o contribuție fiscală de cel puțin 105 forinți la venitul anual. În aceste condiții, introducerea votului egal și secret a rămas o iluzie pentru o perioadă de timp. Prin urmare nu este surprinzător că, în loc de reforme, se predica gloria măreției naționale, dar numai în cadrul monarhiei. În mintea acestui milion de oameni împăratul și Kossuth Lajos puteau să se încadreze în mod pașnic, dar nimeni nu a dat atenție la ceea ce spunea fostul guvernator. În 1913 și 1918 au existat încercări de modificare a legii electorale, dar prima a fost blocată de izbucnirea Marelui Război, în timp ce referendumul din 1918 a fost spulberat de alte vânturi. Din fericire aceasta nu a fost singura trăsătură a Ungariei istorice, ci și o dezvoltare industrială și economică foarte rapidă care a adus o stabilitate considerabilă, ceea ce a schimbat mult condițiile de viață ale oamenilor care trăiau aici, indiferent de etnia lor. Apariția unor condiții consolidate a fost demonstrată de faptul că viața de zi cu zi avea propria sa ordine. Banii erau destul de stabili, forintul până în 1892 și apoi coroana: paritatea fiind de 1 forint pentru 2 coroane. Banii erau uniformi în întreaga Monarhie, iar produsele și bunurile firmelor și fabricilor erau disponibile la aceeași calitate și preț pe întreg teritoriul statului dualist. O dovadă a stabilității este faptul că 7.750.273 de salariați susțineau alte 10.513.560 de persoane, conform statisticilor din 1912. Dezvoltarea economică a adus cu ea o schimbare constantă a condițiilor de viață. Astfel, începând cu 1870 vaccinarea împotriva variolei a devenit obligatorie, iar epidemia de holeră a fost redusă datorită extinderii lucrărilor de canalizare și purificării apei potabile. Datorită transformării agriculturii alimentația oamenilor a devenit mai variată, iar numărul persoanelor care sufereau de scorbut și pelagră a scăzut semnificativ. A fost adoptată o ordonanță care obliga municipalitățile cu mai mult de 6.000 de locuitori să angajeze un medic. Datorită acestor schimbări pozitive numărul nașterilor a depășit, an de an, numărul deceselor. De asemenea, conform cifrelor din 1912, la 665.193 de nașteri au avut loc 425.124 de decese. Dezvoltarea industriei, a comerțului și a transporturilor a dus la urbanizarea țării și la întărirea burgheziei. În 1870, 25% din populația totală locuia în orașe, ajungând la 38% în 1910. Budapesta s-a dezvoltat cel mai spectaculos, având o populație cu puțin sub 900.000 de locuitori, fiind mult înaintea restului țării. În cadrul statului național populația avea libertăți considerabile. Cenzura a fost abolită, iar delictele de presă erau judecate de un tribunal independent. În principiu, exista libertatea de întrunire, dar existau restricții care afectau naționalitățile și lucrătorii. În fața legii toți bărbații adulți erau egali, indiferent de origine, limbă sau religie. Egalitatea nu se aplica femeilor și servitorilor.

Din 1895 la inițiativa lui Tisza Kálmán și a lui Wekerle Sándor a fost introdusă și a devenit obligatorie înregistrarea stării civile de către stat. La scurt timp după Compromis, în 1868 Eötvös József, primul în Europa, a redactat Legea naționalităților care includea o serie de dispoziții cu caracter liberal. Aceasta permitea utilizarea limbii materne în sistemul judiciar inferior și în educație, precum și în viața bisericească. În școlile primare limba maghiară nu era obligatorie. A fost permisă înființarea de organizații și asociații ale minorităților naționale. Aceste dispoziții puteau fi aplicate numai dacă minoritatea din unitatea administrativă în care era rezidentă atingea o proporție de 20%. În multe cazuri, însă, legea era anulată de regulamente și decizii locale. Ulterior, de multe ori, drepturile dobândite au fost modificate prin lege și niciodată în favoarea minorităților. Lex Apponyi din 1907 a provocat cea mai mare opoziție deoarece a făcut ca predarea limbii maghiare să fie obligatorie în școlile primare, indiferent dacă acestea erau de stat, confesionale sau private. O nemulțumire similară a fost provocată de decretul guvernului Bánffy care a impus obligativitatea atribuirii de nume maghiare unor localități și denumiri geografice care nu erau în limba maghiară. Politizarea puterii s-a întors mai târziu împotriva sa! Astăzi putem spune că, din nefericire, în urmă cu o sută de ani elita politică maghiară și chiar opinia publică erau conservatoare în această privință. Din nefericire nu au reușit să țină cont de schimbările din realitatea internă și externă, al căror principal declanșator a fost cursul politic care a fetișizat reconcilierea. În timp ce factorii de decizie politică maghiari renunțau la independență, Italia și Germania realizau unitatea națională, România și Serbia obțineau independența și astfel, își stabileau propriul curs de politică externă. Ar fi trebuit să se știe că pe teritoriul Ungariei istorice existau un număr semnificativ de români, sârbi și croați. De asemenea, ar fi trebuit să se simtă că, profitând de oportunitățile legale, intelectualitatea și cetățenii naționalităților s-au dezvoltat și s-au întărit, stabilind o nouă direcție pentru mișcările lor naționaliste. Au înființat asociații și organizații sociale, au menținut relații bune cu bisericile lor și, nu în ultimul rând, cu țările lor mamă, deja independente. Este probabil ca revendicările naționalităților ar fi putut găsi soluții în cadrul Regatului Ungariei la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Atât minoritatea română, cât și cea slovacă și-au format propriul partid național și au cooperat destul de strâns. După un sfert de secol au schimbat pasivismul politic cu activismul politic, iar de atunci au participat la alegerile parlamentare. Ca urmare, la alegerile din 1906 au obținut 15 locuri în parlament. Partidul Național al Slovacilor aștepta o soluție similară și a reușit să obțină 7 deputați în legislativul de la Budapesta. La 10 august 1895 în programul politic adoptat la Congresul naționalităților desfășurat la Budapesta se preciza clar "... natura statului maghiar, rezultată din relațiile sale etnice și din evoluția sa istorică împiedică un singur popor care nu constituie majoritatea populației să revendice atributele statutului de stat. Numai toate popoarele Ungariei au dreptul de a se identifica cu statul. Putem accepta autonomia în cadrul județelor ca bază națională". Reacția oficială a guvernului maghiar s-a concretizat în decretele Apponyi și Bánffy, iar situația internațională a Monarhiei și a Regatului Ungariei s-a înrăutățit din ce în ce mai mult. Anexările teritoriale ce au  urmat Războaielor Balcanice au făcut din Rusia și Serbia dușmani ai Monarhiei. Timpul și evenimentele în rapidă mișcare nu au favorizat Monarhia din punct de vedere politic, economic sau social. Și nici măcar nu am menționat starea de război. 

Ungaria istorică se preface în cenușă

 La 22 mai 1867 pustnicul din Torino prevedea un viitor trist în scrisoarea Casandrei, explicând în continuare că "soarta maghiarilor nu trebuie să fie legată de un imperiu sortit dezintegrării deoarece Austria ne-ar putea antrena într-un război care ar provoca nu numai dezintegrarea imperiului, ci și a Ungariei". După asasinatul de la Sarajevo elita politică maghiară s-a confruntat cu perspectiva unui nou război după ce Serbia a refuzat să se conformeze ultimatumului impus de Monarhie. Prim-ministrul Tisza István a luptat până la capăt pentru a împiedica declanșarea războiului, iar cuconducerea militară maghiară pentru interesele civile și cu austriecii sau germanii pentru interesele economice maghiare. Tisza știa exact

Primul ministru pe front. Tisza István ținând în mână o grenadă în tabăra Kirlibaba, 1916

situația economică a țării, conștient fiind că balanța economică din anii precedenți fusese în mod constant negativă, importurile depășind exporturile, astfel încât ar fi fost dificil de dus un război prelungit. În cele din urmă a cedat presiunilor exercitate de casa conducătoare și de cercurile guvernamentale germane și a rămas tot timpul loial germanilor, refuzând să audă de o pace separată în orice condiții. Din acest motiv el a întruchipat războiul în ochii întregii societăți. Liderii Antantei, înainte de victoria lor finală, îl considerau pe Tisza la fel de vinovat ca și William al II-lea sau Ludendorff, și nu este surprinzător faptul că singura fatalitate a Revoluției Trandafirilor Gri a fost moartea liderului german.

De la jumătatea anului 1916 finanțele publice au fost bulversate, iar penuria de bunuri și inflația în creștere au îngreunat din ce în ce mai mult aprovizionarea soldaților care luptau pe front. Din 1915 a fost introdusă rația de pâine, iar un an mai târziu au început rechizițiile pentru armată. Între timp, salariile reale scăzuseră cu 50-70%. Economia subterană era în creștere, iar scandalul transporturilor de război a fost punctul culminant. Situația a fost agravată de faptul că, încă din al doilea an de război, liderii Antantei au promis totul și de toate țărilor vecine ostile Monarhiei, așa că nu este de mirare că mai întâi Italia și apoi România au renunțat la neutralitate și au trecut în tabăra Antantei. În timp ce liniile de front deveneau din ce în ce mai greu de ținut, iar aprovizionarea armatei devenea scandaloasă, principala sarcină a guvernului Wekerle a fost să facă presiuni pentru reorganizarea județelor, astfel încât elementul maghiar și german să devină majoritar. Toate acestea la sfârșitul lunii septembrie 1918, când Antanta a lansat o ofensivă generală pe toate fronturile împotriva armatelor tot mai obosite ale puterilor centrale.

Ofensiva din Grecia a dus la prăbușirea Bulgariei în septembrie, iar Turcia, izolată, a cerut armistițiu. Sfârșitul pentru armata comună a Monarhiei a venit pe frontul italian. Era depășită numeric și tactic de trupele britanice, americane și italiene care au străpuns liniile de apărare ale armatelor Monarhiei și au avansat până la granița sudică a statului dualist. 

Tisza István și Szkerleczbán Ivan la  Zagreb în 1914                             

Moștenitorul tronului și Tisza la Cartierul general din Teschen, 1916

La 16 octombrie Compromisul a expirat, iar împăratul Carol I a emis o proclamație prin care anunța transformarea federală a Austriei care nu se aplica însă și Ungariei. La 17 octombrie Tisza István a anunțat în Camera Deputaților că Monarhia a pierdut războiul, dar a subliniat că "deși am pierdut războiul, nu suntem învinși. Pacea este un proces care trebuie să fie urmat de o redresare economică pentru că granițele țării sunt intacte și nu este nevoie să trăim o bulversare fatală". În ceea ce privește chestiunea naționalităților, orientarea sa politică a rămas neschimbată: a susținut că, în afară de elementele maghiare și germane, alte grupuri etnice au fost incluse în conceptul de națiune, deoarece disidenții erau într-o minoritate infimă.

Probabil că Tisza a  crezut ceea ce spunea, dar timpul și evenimentele - din care el nu mai făcea parte - nu l-au confirmat. Recunoașterea forțată a faptului că războiul era pierdut a pus guvernul într-o poziție imposibilă deoarece opinia publică nu era pregătită pentru aceasta. Pe de altă parte, un acord de armistițiu nu era o opțiune din cauza sistemului de stat care încă exista. Monarhia încă exista, deși doar pe hârtie, și armata comună exista, iar loialitatea lui Tisza față de alianța germană era un fapt existent. În același timp, strada era radicalizată și naționalitățile erau radicalizate. 

"Judecătorul lumii este istoria ...

 ... și va oferi răspunsurile la întrebările de astăzi mai târziu." își formula Kossuth gândirea vizionară în 1890 în mesajul său de comemorare a victimelor de la Arad cu ocazia dezvelirii Statuii Libertății în Arad la 6 octombrie 1890. Guvernul și opinia publică ungară erau convinse că integritatea țării nu era amenințată de pierderea războiului, chiar dacă semnele de rău augur erau foarte grăitoare. Minoritățile susținute de Antantă știau foarte bine ce vor. La 18 aprilie 1918 în cadrul congreselor organizate la Roma au votat în favoarea secesiunii și desprinderii de Monarhie. Delegației italiene conduse de Mussollini i s-au alăturat comitetele naționale polonez, al slavilor din sud și cehoslovac, precum și delegații români și sârbi. Decizia lor a fost confirmată la 15 septembrie 1918 la New York. Guvernul maghiar a fost reticent în a lua act de ceea ce descoperise ambasadorul german la Viena; și anume că 65% din populația Monarhiei era de partea Antantei. Discursul lui Tisza István din Parlament în care a vorbit despre pierderile din război și despre viitorul Ungariei, a primit răspuns pe 19 octombrie din partea reprezentanților Partidului Național Român. Alexandru Vaida Voevod și Ștefan Cicio-Pop au pledat în Parlament în favoarea rezoluției de la Oradea a Comitetului Executiv al partidului lor. În cuvântul introductiv ei și-au exprimat recunoștința față de președintele Wilson care în discursul său din Congres a spus că nu există națiuni mici sau mari, ci doar națiuni egale, după care au continuat cu prezentarea rezoluțiilor lor: 

• dorința și cererea seculară a națiunii române de libertate națională deplină;
• dorința națiunii române de a-și determina poziția instituțională între națiuni;
• nu recunoșteau dreptul Parlamentului și Guvernului de a vorbi oriunde în numele națiunii române;
• situația românilor din Transilvania și Ungaria nu putea fi decisă decât de Comitetul Executiv sau de Adunarea Națională a Partidului Național Român, toate celelalte decizii fiind nule și neavenite;
• Românii care trăiau în Monarhie aveau dreptul inalienabil la o viață națională deplină după secole de opresiune.

Răspunsul lui Wekerle Sándor nu putea fi altul decât că se puteau acorda libertăți individuale și juridice egale, dar scopul principal era protejarea integrității statului. Apponyi Albert a adăugat că interesele naționalităților  trebuiau încredințate celor care reprezintă Ungaria în negocierile de pace. Cicio Pop a  calificat răspunsurile ca fiind inacceptabile.   La 20 octombrie parlamentarul slovac Juriga a făcut o declarație similară în numele Consiliului Național Slovac din Ungaria: 

• Parlamentul și guvernul nu puteau vorbi în numele comunității slovace;
• Dorința de a-și forma propriul stat național în baza dreptului la autodeterminare;
• numai SNT putea reprezenta interesele națiunii slovace la Congresul pentru pace.
• Problema nu erau doar revendicările naționaliste, ci și frontul,

 și situația din ce în ce mai disperată din interiorul țării. Manifestul împăratului și discursul lui Tisza au avut ca efect dezintegrarea armatei. Ultimul an al războiului a fost cel mai dificil pentru hinterland. Reducerea constantă a rațiilor alimentare nu a făcut decât să sporească suferința populației, care s-a opus astfel tot mai mult războiului. 

Ceva se pregătea în Hunnia

 Partidul de guvernământ și opoziția au fost de acord asupra unei probleme: integritatea țării trebuia păstrată. În situația deteriorată a țării, în ce avea încredere elita politică?  Poate într-o viziune îndepărtată a unei păci drepte, așa cum a fost prezentată de președintele american Woodrow Wilson în discursul său în fața Congresului. Celebrul discurs a fost rostit în fața Congresului la 8 ianuarie 1918 și a expus în 14 puncte viziunea președintelui asupra unei viitoare păci. Punctul X din propunerile wilsoniene se refereau Monarhie și sublinia că popoarele din Austro-Ungaria trebuie să beneficieze de o dezvoltare autonomă. Ideile nu au avut un succes unanim în cercurile Antantei, iar francezii nu au fost de acord cu multe dintre ideile lui Wilson încă de la început. În ceea ce privea problema păcii, Bourian István, ,   ministrul comun de externe, a încercat două propuneri. La 14 septembrie 1918 a trimis o notă prin care solicita deschiderea negocierilor pentru o pace consensuală, dar Antanta a respins-o. Apoi, la 4 octombrie a trimis o notă președintelui SUA în numele Puterilor Centrale, propunând un armistițiu imediat și deschiderea negocierilor de pace pe baza punctelor wilsoniene. Speranța în propunerile președintelui Wilson s-a stins destul de repede, deoarece răspunsul președintelui a sosit la 18 octombrie în care se preciza că cele 14 puncte formulate în ianuarie nu se mai aplicau Monarhiei. Consiliul mixt de miniștri al Monarhiei a răspuns după câteva zile, acceptând unitatea popoarelor slave de sud în cadrul Monarhiei, dar respingând unitatea cehoslovacă. Nu s-a primit niciun răspuns la această notă. A devenit clar că trebuia deschisă o nouă cale în politica maghiară, deoarece politica compromisului din '67 și reprezentanții săi au fost depășiți de vremuri. O dovadă în acest sens este faptul că, în situația dată, prim-ministrul Wekerle Sándor a demisionat pentru a treia oară, iar de data aceasta Carol al IV-lea i-a acceptat demisia, dar cel din urmă de la reședința sa din Viena nu era foarte interesat de faptul că Budapesta se afla în agitație. L-a numit pe contele Hadik János în funcția de prim-ministru prin reprezentantul său, arhiducele Iosif. Ce s-a întâmplat în capitala Ungariei în acele zile? În urma demisiei lui Wekerle în noaptea de 23 spre 24 octombrie la Palatul Károlyi a fost format Consiliul Național Maghiar. Consiliul a fost susținut de Partidul Independenței și de Partidul pașoptiștilor condus de Károlyi Mihaly, de Partidul Național Radical al lui Jászi Oszkár și de Partidul Social Democrat Maghiar. Programul lor era simplu și clar: o reformă completă a sistemului politic existent, convocarea de noi alegeri care să fie organizate imediat după

Jászi Oszkár

sfârșitul războiului,  independența Ungariei,  o reformă agrară pe scară largă și introducerea drepturilor civile democratice. La 31 octombrie Revoluția Trandafirilor de toamnă a triumfat la Budapesta și, în situația schimbată, arhiducele l-a numit pe Károlyi prim-ministru, partidele Consilului Național Maghiar au format guvernul și a luat imediat o decizie personală controversată – numindu-l pe locotenent-colonelul Linder Béla ministru de război. 

Károlyi Mihály pune capăt unei epoci

 Până în ziua de azi persoana, rolul și responsabilitatea sa în ceea ce s-a întâmplat cu țara și națiunea în timpul scurtei sale domnii sunt încă disputate. A fost el o victimă sau a fost responsabil pentru ceea ce  s-a întâmplat la Trianon? Fără a judeca, considerăm că el este în aceeași măsură țap ispășitor cât și victimă în această poveste foarte tristă.

În urmă cu 10 ani Academia Maghiară de Științe

Károlyi Mihály

prin Institutul de Istorie a organizat o conferință despre evenimentele anului 1918 numită: “Revoluția trandafirilor de toamnă și protagoniștii ei”. În prelegerea sa Glatz Ferenc punea o întrebare: era de așteptat ca o schimbare politică în toamna anului 1918 să repare economia distrusă, uriașele eșecuri diplomatice cauzate de înfrângerile de pe fronturi și rezolvarea bruscă a conflictelor de interese naționale și etnice care fuseseră minimalizate timp de secole? Veneau alte probleme noi, se încerca salvarea a ceea ce putea fi salvat, ceea ce a eșuat pentru că nu se putea altfel. Societatea maghiară - dar nu numai ea - îi considera responsabili pe cei care încearcau să îndrepte ceea ce a fost fost deteriorat timp de decenii, aflându-se într-o situație pierdută, imposibilă. Cei care au cauzat dezintegrarea și au fost precursorii catastrofei naționale care era pe cale să se întâmple erau simpatizați și exonerați. Este ceea ce s-a întâmplat cu actorii perioadei octombrie 1918 - august 1919. Acest lucru dă de gândit, spunea academicianul. Istoricul contemporan, academicianul și principalul istoric și ideolog al Ungariei dintre cele două războaie mondiale, Szekfű Gyula a avut o viziune foarte diferită asupra evenimentelor. Szekfű Gyula era un filogerman notoriu cu orientare pro-Habsburg, după cum a explicat în mai multe dintre lucrările sale. Pe lângă aceasta, opiniile sale erau împărtășite de mulți dintre cei care au trăit între cele două războaie mondiale și, într-adevăr, mulți îi împărtășesc și astăzi opiniile. În opinia sa, responsabilitatea pentru ceea ce s-a întâmplat aparține celor care l-au dat la o parte pe Tisza, asumându-și sarcina de a scoate națiunea din labirint și, în loc de un țărm sigur, s-au lăsat prinși în vârtejul revoluțiilor. Cu toate acestea, el recunoaște eșecurile lui Tisza și ale contemporanilor săi, precum și politica națională defectuoasă din epoca compromisului. Dar întrebarea rămâne: cu ce era Károlyi vinovat, în ce măsură era el vinovat și dacă ceea ce s-a întâmplat la Trianon era greșeala sa? Este o întrebare dificilă pentru că este urmată de altă întrebare, și anume: dacă nu el, atunci cine? Există un consens din ce în ce mai mare asupra faptului că politica bazată pe compromis și susținătorii acesteia și-au pierdut credibilitatea în fața publicului maghiar până la sfârșitul războiului. Singurul politician pe care se putea conta era Károlyi Mihály. Circumstanțele l-au ridicat în fruntea guvernului și apoi în funcția de președinte. Poporul nu poate fi înlocuit, spunem noi în zilele noastre, dar cei care se bucură de încrederea poporului pot și trebuie să fie trași la răspundere. Károlyi Mihály a preluat funcții de rang înalt când era încă un novice în politică și nici el, nici membrii guvernului său nu aveau experiență în administrația publică. El a preluat conducerea într-un moment critic, când știa că războiul era pierdut, dar soldații maghiari erau încă prezenți pe front ca soldați ai Monarhiei. Proclamația sa către "Popoarele lumii" din 2 noiembrie este la fel de iluzorie ca și celelalte acțiuni ale sale. În această proclamație el declara că națiunea maghiară nu va mai lupta și face apel la păstrarea integrității teritoriale a țării. Ministrul său de război, Linder Béla a declarat în acea zi, în cadrul unei ședințe la Budapesta, că nu mai dorește o armată, că nu mai vrea să vadă niciodată un soldat. A spus acest lucru în timp ce țara era încă de jure în război.

Programul de guvernare al lui Károlyi viza transformarea socio-politică a țării prin introducerea reformei agrare și a votului universal și secret. Se dorea promovarea democratizării țării. Era o idee bună, dar ar fi trebuit să fie pusă în aplicare cu decenii bune mai devreme. În toamna lui `918 aceasta era, de asemenea, o iluzie. O iluzie pentru că existau sarcini mai urgente care nu puteau fi amânate. Sarcina principală ar fi trebuit să fie păstrarea integrității țării pe cât posibil. Din nefericire, Károlyi Mihály, cu o insistență apostolică, a considerat cele 14 puncte ale lui Wilson ca pe un gaj al păcii drepte, ba chiar le-a pus pe primul loc în toate declarațiile sale. Este pur și simplu de neînțeles pe ce bază se aștepta Károlyi la o răscumpărare și la o soluționare pașnică din partea președintelui american, în timp ce Wilson afirmase clar că cele 14 puncte ale sale nu erau valabile pentru Monarhie. În vara anului 918 reprezentanții oficiilor de externe americane și britanice se înțeleseseră deja asupra împărțirii Monarhiei, dar granițele noilor state nu fuseseră încă stabilite. Consecința acestui fapt a devenit rapid evidentă prin faptul că liniile de demarcație stabilite în armistițiu erau în mod constant modificate în detrimentul Ungariei cu ajutorul nedisimulat al Franței, de către armatele statelor succesoare. Armistițiul de la Padova, acordul semnat de Monarhie împreună cu statul dualist, a prefigurat viitorul sumbru. Károlyi a cerut, pe bună dreptate, ca Antanta să încheie un armistițiu separat cu Ungaria, având în vedere schimbarea situației. La 7 noiembrie o delegație condusă de Károlyi a purtat discuții la Belgrad cu generalul Franchet d'Espèrey, comandantul-șef al Frontului de Est al Antantei. În introducerea sa Károlyi a spus că Ungaria acelor zile nu mai era aceeași cu cea de dinaintea revoluției, ai cărei lideri legaseră căruța țării de militarismul german, și că noul guvern s-a dezis de vechea ordine, și de aceea erau încrezători într-o pace dreaptă. El a cerut ca la Conferința de pace să se decidă toate chestiunile militare și că în cazul în care țara era să fie ocupată de străini, forțele de ocupație să fie trupe franceze, britanice, americane și italiene. Răspunsul generalului a evitat obișnuitele politețuri diplomatice și a afirmat fără nici un fel de tergiversare că simpatia care i-a înconjurat pe maghiari până în 1867, în principal datorită lui Rákóczi și Kossuth, era de domeniul trecutului. Țara urma să fie tratată pe picior de egalitate cu germanii. Károlyi nu putea vorbi decât în numele națiunii maghiare, el nu reprezenta numărul mare de naționalități care trăiau în țară. După-amiază, delegația a primit acordul în 18 puncte. Tratatul recunoștea statul maghiar independent și stabilea prima linie de demarcație până la râurile Someș, Bistrița, Mureș, Tisa, apoi mai departe pe linia Subotica, Baja, Pécs, de-a lungul Dunării, până la granița croato-slavonă. Limba administrativă a zonelor evacuate rămânea maghiara. Antanta putea ocupa orice punct strategic pe care îl considera important, puterile guvernului fiind limitate la jandarmerie și poliție. Ordinea internă a țării urma să fi asigurată de 6 divizii de infanterie și 2 divizii de cavalerie. Delegația a condiționat semnarea tratatului și a cerut Antantei să asigure securitatea frontierelor țării până la încheierea negocierilor de pace și să apere țara împotriva oricărui atac din orice parte, dacă va fi necesar.

Generalul d'Espèrey a promis că va trimite propunerile autorităților Antantei, deși Clemanceau a declarat că acțiunea lui d'Espèrey nu era importantă, deoarece Ungaria nu era un partener de negociere. La sfârșitul anului 1918 Ungaria era complet izolată, iar situația sa devenea din ce în ce mai precară. Astăzi, a devenit mai mult o întrebare retorică unde credea Szekfű Gyula că se afla țărmul sigur spre care Tisza și contemporanii săi ar fi putut conduce nava țării? Cu toate acestea, nu există nicio îndoială că un politician mai experimentat, mai energic și cu un mai mare simț tactic ar fi putut fi mai eficient în această situație foarte dificilă, deoarece guvernul Károlyi cu greu a putut găsi o cale de ieșire, cu atât mai puțin un țărm sigur pentru barca țării. Ce oportunități au existat în primul rând? Chiar și atunci - dar mai degrabă după evenimente - apărarea activă a fost luată în considerare ca soluție, doar pentru a fi rapid făcută cunoscută prin declarația lui Linder și prin faptul că la graniță, , așa-numitele comitete de primire îi așteptau disciplinat pe soldații care se întorceau acasă și îi încurajau să meargă la graniță. În plus, prin decrete guvernamentale și ministeriale au fost desființate statul major, statul major al geniștilor, statul major al artileriei; generalii și coloneii au fost pensionați, iar personalul de ofițeri a fost redus. Demantelarea vechii structuri a armatei a fost atât de reușită încât, atunci când s-a convenit asupra celor opt mii de ofițeri necesari pentru a forma noua forță, s-a constatat că lipseau două mii. După demisia lui Linder, colonelul Bartha Albert a devenit șef al Ministerului de Război și și-a dedicat tot timpul și energia organizării noii armate. Dar consiliile militare i-au zădărnicit constant eforturile, iar pe cale de consecință la 12 decembrie acesta a demisionat. Cele opt divizii autorizate de Convenția de la Belgrad nu au fost ușor de organizat, voluntarii erau puțini, iar cele mai tinere cinci grupe de vârstă erau reticente în a se înrola în armată. Guvernul a renunțat la apărarea activă, optând pentru negocieri și tratative, în speranța că Antanta va accepta argumentul conform căreia aceasta era o altă Ungarie, una care nu era responsabilă pentru greșelile din trecut. La sfârșitul anului 918 liderii Consiliilor Naționale Român și Slovac nu mai erau interesați de modelul elvețian schițat de Jászi, deoarece pentru ei propunerile însemnau mai puțin decât apartenența la viitoarea Românie Mare sau Cehoslovacie. Este adevărat că delegația slovacă, condusă de Hodzsa Milan era înclinată să fie de acord, dar Praga i-a cerut șefului delegației să suspende negocierile. La intervenția lui Benes, Ministerul francez de Externe a recunoscut cu ușurință dreptul statului cehoslovac la Slovacia. Potrivit notelor locotenent-colonelului Vix, linia de demarcație a fost din nou modificată la 24 decembrie, precizându-se că frontierele revendicate de statul cehoslovac erau frontierele istorice ale teritoriului slovac. Noua linie de demarcație se întindea de la linia Dunăre-Ipoly până la estuarul Ung. La 11 iunie 1919 Consiliul miniștrilor afacerilor externe a finalizat aceste coordonate. După întreruperea negocierilor ungaro-slovace, guvernul maghiar a  emis următoarea declarație: guvernul nu are posibilitatea de a modifica cererile, apărarea activă este imposibilă, cerea tuturor să evite vărsarea de sânge, deoarece astfel de evenimente nu vor face decât să înrăutățească imaginea țării la Conferința de pace care urma să înceapă și se spera că Antanta nu va îndeplini cereri nejustificate. Este greu de știut dacă au fost atât de inconștienți de ceea ce se întâmpla în jurul lor  sau pur și simplu și-au exprimat propria neputință. Hock János, președintele Consiliului Național Maghiar a rezumat succint ceea ce se întâmplase - "sarcina noastră nu este nimic mai puțin decât să orhestrăm  lichidarea". Revendicările românilor din Ungaria și Transilvania au fost recunoscute de Antanta, iar la 10 noiembrie, înainte de Adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie, România a reintrat în război ca aliat al Antantei. La 26 noiembrie șeful Statului Major General Prezan a emis următorul decret: "Români! La ordinul Majestății Sale Regele Ferdinand I, armata română a trecut Carpații. Intrăm în pământul Transilvaniei cu dragoste frățească, venim în numele drepturilor sacre ale omului și asigurăm pe toată lumea de la Dunăre până la Tisa, ca să păstrăm viețile și bunurile tuturor locuitorilor pământului românesc, fără deosebire de rasă sau religie". Reacția guvernului maghiar: și-a exprimat speranța că linia de demarcație nu va fi trecută și chiar a aprobat cererea ca MÁV (Căile ferate maghiare de stat) să transporte toți delegații la Alba Iulia, gratuit și fără plată. La 1 decembrie la Alba Iulia, 1.228 de delegați au declarat în unanimitate unirea românilor din Ungaria și Transilvania cu patria mamă. Probabil că din motive tactice au fost incluse următoarele 3 puncte ale Declarației, cu aceleași prevederi pe care niciun guvern român nu le-a respectat și pentru care uneori le cerem socoteală guvernelor de astăzi. Despre ce este vorba: 

• Fiecare naționalitate beneficiază de educație, administrație publică și justiție în limba sa;
• Persoanele aparținând unei anumite naționalități au dreptul la reprezentare populară în organele legislative și guvernamentale proporțional cu populația proprie;
• Drepturi egale și libertate religioasă deplină pentru toți rezidenții.

 Guvernul Károlyi s-a aflat într-o situație din ce în ce mai disperată, deoarece Antanta modifica în mod constant liniile de demarcație pentru a satisface nevoile slavilor de sud, ale cehoslovacilor și românilor. Avansul cehoslovac, așa cum s-a indicat, a ajuns în zona dorită, delimitată de râurile Dunăre-Ipoly-Ung, iar armata română, în calitate de locțiitor al Antantei, a avansat constant spre vest, ocupând Târgu Mureșul și apoi, la 24 decembrie, Clujul. În acea zi regele român Ferdinand I a declarat unificarea Transilvaniei și a României. Dar, ca să nu existe niciun dubiu asupra rolului Antantei în privința liniilor de demarcație - la 19 decembrie 1918, Marele Cartier General a emis următorul ordin - acesta trebuia respectat, dar Tratatul de Armistițiu dădea dreptul Antantei să ocupe puncte strategice importante (Clujul), operațiunea fiind efectuată de armata română în numele Antantei. Generalul Niculcea a publicat următorul mesaj: La cererea și cu permisiunea Antantei vom începe ocuparea orașului Cluj, să nu existe rezistență, pentru că vom trage. Trupele maghiare și Garda Națională se vor retrage în zona desemnată de francezi. Românii vor menține ordinea, administrația va rămâne maghiară. Ca răspuns, Fényes László, comisarul guvernamental al Gărzii Naționale, a transmis o cerere din partea Ministerului de Interne, potrivit căreia trebuia evitată rezistența, deoarece soldații români vor fi înlocuiți în curând de unități franceze. În cazul orașului Cluj , guvernul și-a explicat poziția față de mesajul lui Niculcea, spunând că acesta nu putea fi respectat nici la Cluj, nici în cele 26 de județe, deoarece contravenea convenției de armistițiu de la Belgrad. Militarii vor rămâne pe poziții, dar vor evita confruntările. Pe lângă ocuparea teritoriului, Consiliul Dirigent român a jucat un rol tot mai activ în Transilvania prin intermediul oficialilor săi numiți. 

Procesul pașnic de lichidare

 Hock János a nimerit în plin, guvernul era partenerul ideal pentru a asista la evenimentele de care era de mult depășit. Ocazional făcea o declarație dezaprobatoare despre evenimente, urmată imediat de o explicație liniștitoare pentru public. Așa a fost cazul Declarației lui Károlyi din 3 februarie 1919 în care a transmis un mesaj către întregul popor maghiar, dar în primul rând către cetățenii umiliți și biciuiți cu brutalitate în teritoriile ocupate: “Să nu se teamă, nu îi vom părăsi niciodată (n.n. pe maghiarii rămași în diaspora). Să nu se înțelegeagă greșit, nu ne bazăm exclusiv pe drept și dreptate. Martiriul lor, calvarul prin care trebuie să treacă acum, va fi salvarea Ungariei. Adevărul iese în cale”. Aici avea mare dreptate, cuiva îi stătea  în cale această țără. După o sută de ani este ușor să comentezi și să critici, dar există un proverb latin înțelept care spune că atunci când armele vorbesc, muzele tac. În cazul lui Karolyi și al guvernului său, armele au tăcut, la fel ca și muzele. Dar muzele au fost cele care au pălăvrăgit atunci când de fapt era nevoie de altceva. Károlyi aștepta de la Conferința de Pace să prezinte adevărurile lui Wilson, care de mult timp nu mai existau decât în mintea cercurilor guvernamentale maghiare. La 18 ianuarie 1919 Conferința de Pace și-a început lucrările la Paris. Președintele francez Poincare, în discursul său de deschidere a acordat reprezentanților puterilor învingătoare beneficiul îndoielii: "Voi domnilor, sunteți chemați să restabiliți pacea și dreptatea pentru că popoarele pe care le reprezentați nu au avut nimic de-a face cu marea nedreptate". La 26 februarie Consiliul Miniștrilor de Externe ajustează linia de demarcație româno-maghiară, iar armatei române i se permite să avanseze până la linia de cale ferată Satu Mare - Oradea - Salonta - Arad. În vederea reconcilierii, a fost definită o zonă neutră cu o adâncime de 40-50 km, desigur în direcția vest. Decizia a fost înmânată președintelui Republicii de către locotenent-colonelul Vix la 20 martie. Locotenent-colonelul Vix a precizat că nu mai era vorba de o linie de armistițiu, o linie de demarcație; ci era chiar viitoarea frontieră estică a Ungariei. Militarii maghiari erau nevoiți să evacueze zona în termen de 10 zile începând cu 23 martie. Guvernul a declarat că documentul a schimbat în mod semnificativ circumstanțele, ceea ce a creat o situație dezastruoasă în multe domenii ale vieții economice prin îndeplinirea noilor cerințe. În nota sa de răspuns, acesta a declarat că nu a fost în măsură să ia act de decizii deoarece nu a fost prezent și nu a putut participa la procesul decizional și că, prin urmare, guvernul a fost forțat să demisioneze in corpore. Noul Consiliu al guvernatorilor era prezidat de Garbai Sándor. La 28 martie locotenent-colonelul Vix a făcut încă o precizare: „Károlyi a interpretat greșit documentul deoarece noua linie de demarcație nu era o graniță politică, scopul fiind strict acela de a separa armata maghiară de cea română.” Însă Károlyi declara în răspunsul său din 29 martie: „După predarea documentului Vix a accentuat că nu mai există linie de demarcație, coordonatele fiind stabilite de politicieni la Conferința de pace. Aceste decizii înlocuiesc Tratatul de armistițiu. Administrația maghiară urmează să rămână doar în zona neutră. În teritoriile care urmează să fie ocupate, toate puterile sunt retrase din mâinile guvernului maghiar. Dacă acceptăm, armata română va avansa încă o sută de kilometri, iar dacă nu de iure, se va crea o situație de facto. . Din noiembrie 1918 am văzut cu tristețe că situația de facto se transformă întotdeauna în situație de iure, fără ca vreun referendum să fie organizat pe principiile wilsoniene. Pentru noi aceasta este o renunțare la drept pe care nu o putem accepta". Între 21 și 22 martie, social-democrații și comuniștii au ajuns la un acord și au proclamat Republica Sfaturilor. Puterea nou înființată a încercat să guverneze după model sovietic. Antanta a folosit armatele română, cehoslovacă și sârbă pentru a zdrobi noua ordine. Armata română a ajuns la Tisa la sfârșitul lunii aprilie și a trecut râul la Fegyvernek la 29 iulie. La 3 august armata maghiară a capitulat în timp ce armata română a ajuns la Budapesta. Pe 4 august generalul Moșoiu a condus armata în capitala maghiară. Ocupația românească a durat până în ianuarie 1920 cu consecințele cunoscute. La 7 ianuarie 1920 delegația maghiară condusă de contele Apponyi Albert a sosit la Paris. Delegația era formată din șapte reprezentanți principali, printre care Bethlen István și Teleki Pál, dar acestora nu li s-a permis să ia parte la conferință. La 16 ianuarie Apponyi Albert a putut să se adreseze Consiliului Suprem la încheierea finală a proiectului de pace. El a declarat că învingătorii luaseră decizia, dar nu înțelegea de ce Ungaria a primit cea mai dură sentință deși la momentul izbucnirii războiului nici măcar nu era un stat independent. Fără semnătură, delegația a primit  documentul Tratatului și a plecat acasă la 2 martie. Conferința ambasadorilor a decis data semnării la 22 mai și a convocat  Ministerul Ungar de Externe să fie prezent cu delegația sa în 2 iunie la Versailles. Documentul trebuia să fie semnat de două persoane. Ambasadorul Drasche-Lázár Alfréd și ministrul bunăstării poporului, Bernárd Ágost au fost desemnați de guvern pentru această sarcină. Termenii tratatului de pace au fost în concordanță cu cei ai lui Benes care susținea că politica fatală a Monarhiei nu se pregătea la Viena, ci la Budapesta. Pe această bază, părțile învingătoare declarau că Ungaria era responsabilă pentru daunele cauzate statelor învingătoare. Partea referitoare la Ungaria era cuprinsă în articolul 161 paragraful VIII: "Guvernele aliate și asociate declară, iar Ungaria recunoaște, că Ungaria și aliații săi, în calitate de învinși și de cauzatori ai pagubelor, sunt responsabili pentru toate pagubele și pierderile pe care guvernele aliate și asociate, precum și cetățenii lor, le-au suferit ca urmare a războiului la care au fost constrânse de atacurile Austro-Ungariei și ale aliaților săi". Opinia lui Bibó István despre Tratatul de la Trianon era destul de clară: "moștenirea teritorială a Ungariei istorice a fost împărțită pe baza principiului etnic, dar în același timp același principiu etnic a fost încălcat în mod clar în detrimentul Ungariei". Între noiembrie 1918 și iunie 1920 țara a traversat cea mai dificilă perioadă din istoria sa cu o neliniște plină de speranță, dar, de fapt cu speranța unui miracol. Miracolele în viață sunt puține și rare, așa că întrebările au rămas: cine, când și unde a greșit și dacă a greșit cineva? Maghiarii din Ungaria au o modalitate de a privi această problemă, iar maghiarii din afara graniței au o altă modalitate, iar la o sută de ani de la evenimente, aici și dincolo de graniță, este timpul să privim înainte, astfel încât să putem rămâne o comunitate maghiară vie și activă. Cu privire la perioada în discuție acceptăm opinia că transformările democratice și interesele naționale înrădăcinate în trecut s-au ciocnit în mod tragic la sfârșitul secolului XIX și la începutul secolului al XX-lea. Țara nu a avut politicieni de anvergură capabili pentru a găsi soluții. 

Bibliografie selectivă:

Arad, monografia orașului 1999, Ed. Nigredo, Arad. 

Litva György 2008, Monarhia austro-ungară în scris și în imagini, Budapesta 1887 

Ormos Mária 1989, De la Padova la Trianon, Editura Kossuth. Budapesta 

Romsics Ignác 2005. Editura Osiris, Budapesta. 

Szekfű Gyula, Trei generații și ce vine după. Editura Maecenas, Budapesta

Glant Tibor 2009. Istoria și mitologia celor 14 puncte. Revista Afacerilor Externe, Budapesta

Glatz Ferenc. Revoluția trandafirilor de toamnă, 90 de ani mai târziu. Kende János – Sipos Péter

Trupe românești în Ungaria. História, 1984  

Kossuth Lajos 1867 Scrisoarea Casandrei, Paris, 22 mai 

Mircea Mușat - Tănăsescu Florin 1984. Naționalitățile coexistente în statul român unificat în 1918. Historia, nr. 5-6. 

Ormos Mária 2008. Károlyi Mihály, țapul ispășitor. Historia, nr. 9. 

Romsics Ignác, Puterile Anglo-saxone și Tratatul de la Trianon, Historia 

Szarka László 1995. Monitorul de politică externă.  

Szász Zoltán 2008. Tisza István, simbolul războiului. Historia, nr. 9. 

Separarea slovacilor în 1918, Rubicon  

Aradul în ultimii ani ai războiului

 În perioada de dinaintea Primului Război Mondial Aradul a devenit un oraș în plină dezvoltare. Ca urmare, după Reconciliere, după statutul de Oraș Liber Regal, i-a fost acordat și statutul de oraș de jurisdicție. Conform datelor din 1912 orașul era format din șapte cartiere, 5.062 de case (la vremea aceea nici Micălaca și nici Aradul Nou nu aparțineau administrativ de oraș) și avea o populație de 66.849 de locuitori, devansând Brașovul, Oradea și Clujul. Populația orașului era formată din 38.229 maghiari, 9.556 români și 5.643 germani. În ceea ce privește apartenența religioasă, orașul era locuit de 29.313 romano-catolici, 11.596 ortodocși, 6.150 reformați, 6.086 israeliți și 1.945 greco-catolici. Viața economică efervescentă este demonstrată de faptul că pătura ocupată în  industrii reprezenta 36,3% din populație, Aradul fiind depășit din acest punct de vedere doar de Budapesta, Bratislava, Győr și Košice. Orașul avea 60 de fabrici, cea mai mare fiind fabrica de vagoane, mașini și turnătoriile Johann Weitzer cu 1.200 de muncitori, dar și prima fabrică de automobile din Ungaria, MARTA a început producția aici la 29 noiembrie 1908. Angajați și susținători de familii efectivi erau 26.887 de persoane, cu alte 29.373 de persoane dependente. Aradul era un important nod feroviar cu un trafic de pasageri de peste un milion de călători pe an. În 1906 a fost dată în exploatare o cale ferată electrică de interes local cu ecartament de 1 m în lungime de 57,6 km. O raritate chiar și pentru standardele europene, aceasta lega orașul de Podgoria Aradului și Valea Mureșului, cunoscuta și renumita regiune producătoare de vinuri a Aradului. Orașul avea șase oficii poștale, șapte birouri de telegraf și 730 de abonați la telefonie. Cel mai înalt organ legislativ al orașului era Comitetul Legislativ prezidat de primar. Funcția jurisdicțională era exercitată și de către prefectul general, reprezentant al Guvernului în oraș și comitat, iar mai târziu, după desființarea instituției prectului, de către comisarul guvernamental. Primarul orașului era Varjassy Lajos senior, iar viceprimarul era Lőcs Rezső. Principalele partide politice din oraș erau: Partidul Național al Muncii - organizația Arad, președinte fiind Kintzig János; Partidul Independenței și al Pașoptiștilor, prezidat de  Vizer Lajos și vicepreședintele Barabás Bela; Partidul Social Democrat, președinte Gruber Imre; Clubul Naționalității Române Arădene, președinte Mihai Veliciu. Acestea erau principalele caracteristici sociale, politice și economice ale orașului în perioada în care Aradul era încă în plin progres. Orașul a încercat să supraviețuiască tuturor greutăților războiului mondial, să facă față unor circumstanțe uneori solicitante, cu credința că  acestea se vor încheia și că va reveni prosperitatea civilă pașnică. Fronturile de război erau departe de oraș, dar războiul și-a lăsat amprenta asupra vieții de zi cu zi a oamenilor, orașul încercând să trăiască și să își organizeze viața culturală și civică la fel ca pe timp de pace, în limitele posibilităților oferite. Ziarele au relatat despre război, deși au avut tendința de a evidenția victoriile puterilor centrale, dar au oferit și informații despre evenimentele politice interne și externe. Și în acest caz, paginile prezentau punctele de vedere și opiniile oficiale – care au fost puse la dispoziția cititorilor. Am dori să pezentăm care era viața orașului în ultima fază a războiului în perioada cuprinsă între septembrie 1918 și iunie 1919 cu ajutorul a două cotidiene arădene, Aradi Közlöny (Gazeta de Arad) și Arad és Vidéke (Aradul și Ținutul Aradului). Așa cum un om nu-și poate transcende umbra, tot așa ziarele arădene nu puteau transcende așteptările oficiale. Predomina un sentiment trist că nimic nu putea fi schimbat. Deși Aradul nu era un oraș de front în timpul războiului, devenise un oraș de front în politica națională datorită faptului că mai mulți lideri ai Partidului Național Român și mai târziu ai Consiliului Național Central Român activau în Arad. Situația orașului nostru a fost descrisă de un colaborator al cotidianului Pesti Napló după vizita sa din 18 septembrie 1918: "Aradul – ultima cetate maghiară și avanpostul românesc; aici inteligența conducătorilor maghiari și a celor români este considerabilă. Este interesant faptul că în oraș cuvântul românesc este frecvent, dar nu există nici o inscripție românească". Până la un moment dat, înțelepciunea locală era cea care a contat, dar mai târziu din cauza unor decizii macropolitice majore, nu  prea mai conta înțelepciunea locală... Iată cum a trăit orașul în ultimul an de război până la începerea negocierilor de pace. În această perioadă scurtă, dar plină de evenimente, trei factori importanți au definit viața orașului, în opinia mea: schimbările politice din țară, evoluția relațiilor româno-maghiare și cel mai puțin menționat după victoria Antantei, îndeplinirea promisiunilor făcute guvernelor român, ceh și sârb. În timp ce în primele două cazuri orașul se adapta cât se poate de mult la schimbări, în ceea ce privea al treilea factor, cel decisiv, orașul era un simplu spectator. 

Viața de zi cu zi în oraș

 În timp ce studiez cele două cotidiene arădene, sunt neîncrezător în legătură cu acoperirea de către presă a evenimentelor de acum o sută de ani. Presa publica știri și evenimente interne și reflecta evenimentele ca și cum totul ar fi fost bine în țară și în mica noastră regiune: este adevărat că am pierdut războiul și, ca urmare, pe lângă problemele alimentare, calitatea vieții s-a deteriorat și existau tot mai multe lipsuri, inflația luase avânt, speculațiile erau în plină expansiune, dar conducerea orașului rezolva problemele. Ceea ce era adevărat - administrația orașului făcea planuri de dezvoltare a orașului în aceste luni, instituțiile culturale și organizațiile societății civile funcționau aproape ca înainte de război. Am sentimentul că cei care au trăit acum o sută de ani nu s-au gândit niciodată că în câteva luni ordinea lor seculară și tradițiile le vor fi date peste cap. Și totuși, au existat semne de avertizare, pentru că ocuparea de teritorii de către cehi și sârbi au fost relatate cu exactitate în presă, iar după 1 Decembrie 1918 au existat rapoarte precise despre înaintarea Armatei Regale Române în Transilvania. Este adevărat că însuși guvernul Károlyi nu făcea altceva decât să se refere la președintele Wilson și la armistițiul de la Belgrad. Între timp, mesajele de reasigurare ale misiunilor militare franceze erau luate ca atare, conform cărora armata română era doar trimisă în misiune de Antanta și că sarcina ei era de a menține ordinea. La Arad însă, ar fi trebuit să fie clar că nu era vorba de menținerea ordinii, ci de cu totul altceva, pentru că în orașul nostru existau o serie de lideri ai comunității românești din Ungaria și Transilvania care, inițial, au fost niște îmbroboditori, dar care începând cu 18 decembrie au fost foarte clari. Cu toate acestea, chiar dacă se percepea acest lucru, nu se putea face nimic. Deoarece este o perioadă foarte importantă în viața orașului, să vedem cum trăia orașul schimbările naționale, cum își organiza viața de zi cu zi și, în final, cum evolua relația româno-maghiară. Am încercat să găsesc un răspuns la întrebarea dacă liderii orașului, oamenii din oraș, au perceput posibilitatea schimbării și care a fost viziunea pentru oraș și locuitorii săi după ce războiul a fost pierdut. Am fost sceptic când am citit opinia publicistului arădean Károly Sándor în articolul său despre metamorfoza Aradului. Potrivit acestuia, calmul orașului de dinainte de război a fost cu greu zdruncinat de evenimente, iar oamenii au încercat să își păstreze viața și obiceiurile familiare, chiar dacă într-un mod mai limitat. Ziarele, cronicarii epocii, zugrăveau o imagine mult mai nuanțată a vieții cotidiene a orașului, a problemelor și planurilor sale. Dar era de neconceput ca ceva să se schimbe. Ceea ce a produs bucurie generală a fost sfârșitul Monarhiei. În această perioadă linia politică Wekerle-Apponyi lucra la un nouă reconfigurare a județelor. La Arad Dr. Barabás Béla, Prefectul Aradului a prezentat ideile guvernului pe această temă. Pe lângă maghiarizarea județelor, era necesar să se creeze unități administrative mai mari centrate pe un oraș prosper și cultivat care se dezvolta din toate punctele de vedere. Județele istorice mai mici, ar fi trebuit să fie comasate în unități mai mari care urmau să fie create. În opinia sa, comitatul Arad putea fi completat cu districtul Aradul Nou și cu părți din comitatele Békés și Cenad. În același timp, la 8 septembrie a propus Comitetului Administrativ al orașului ca Aradul Nou, Mureșelul și Micălaca să fie anexate orașului Arad. Planul a fost susținut de președintele comitetului, Mülek Lajos, iar propunerea a fost înaintată Guvernului. La 10 septembrie Consiliul Municipal a acceptat și a aprobat donațiile Fundației Fischer Eliz. La 11 iulie 1918 matroana Fischer Eliz, în vârstă de 89 de ani, a donat cinci milioane de coroane pentru a înființa un orfelinat pentru fete în oraș care ar fi trebuit să asigure și educația fetelor. 

Două proprietăți erau propuse pentru orfelinat și facilitățile acestuia: cea de la numărul 30 de pe strada Batthány și cea de la numărul 20 din Piața Andrássy. În plus, a oferit cincisute de mii de coroane orașului pentru înființarea unui spital oftalmologic cu condiția ca un teren să fie pus la dispoziție gratuit de municipalitate pentru construcția acestuia. El a încredințat administrarea donației și controlul utilizării acesteia Comunității Evreiești din Arad. Donația urma să intre în vigoare doar după decesul titularei, până atunci aceasta fiind beneficiarul și administratorul bunului. Ea a prevăzut ca Orfelinatul israelit de fete să fie găzduit în curtea interioară a Palatului Fischer din Piața Andrássy, într-o clădire ridicată în acest scop. Fetele de confesiune israelită sub vârsta de patru ani urmau să fie obligate să frecventeze o școală elementară cu șase clase și să dobândească abilități în toate tipurile de munci manuale și domestice. Fetele urmau să beneficieze de caritatea instituției până când se vor căsători. La momentul căsătoriei primeau o zestre de 3 000 de coroane în numerar și bijuterii în valoare de 600 de coroane. Această sumă urma să fie folosită pentru a acoperi costurile logodnei și ale ceremoniei de căsătorie care putea fi realizată numai cu aprobarea institutului. Limba de conversație și de predare în cadrul institutului era maghiara. În cazul spitalului oftalmologic se stipula că statul trebuia să fie întreținătorul, dacă statul nu făcea preluarea, fundația urma să fie anulată, banii urmând să fie vărsați în fondul orfelinatului. Ca de obicei necazurile nu vin singure, pentru că; parcă durerea și lipsurile provocate de aproape cinci ani de război nu ar fi fost de ajuns, Aradul nu a fost scutit nici de gripa spaniolă. Medicul șef al spitalului arădean Löwinger Miksa și-a exprimat nemulțumirea în fața reporterului cotidianului Aradi Közlöny pentru faptul că nu a fost asigurată nici o îndrumare din partea clinicilor universitare și nici măcar nu fuseseră înființate comisiile epidemiologice, astfel încât locuitorii au fost complet dezorientați și neprotejați, neștiind cum să prevină sau să controleze boala. În octombrie cincisprezece dintre cele cincizeci de persoane internate la care se făcea referire se aflau într-o stare foarte gravă. Cu greu gripa spaniolă a fost ținută sub control până la sfârșitul lunii octombrie, dar raportul ofițerului medical al orașului, Tisch Mór arăta că șase mii de persoane din Arad s-au îmbolnăvit și că, din păcate, epidemia a făcut șaizeci de victime. Starea fizică slăbită a populației a contribuit în mare măsură la răspândirea epidemiei, deoarece s-a impus raționalizarea alimentelor de bază. Pentru o lungă perioadă de timp, rația de făină și zahăr a fost de 70-75 dkg, în timp ce untura și slănina au dispărut complet. Orașul a încercat în zadar să cumpere 1.300 de porci, deoarece pur și simplu nu existau furaje cu care să-i îngrașe. Nici măcar raidurile din piață nu au putut opri țațele să înmulțească laptele cu apă. În plus, exista o penurie constantă de îmbrăcăminte și încălțăminte, dar a fost de asemenea imposibilă cumprarea de chibrituri și ață. . Situația a fost agravată de o penurie persistentă de cărbune, ceea ce a dus la cufundarea orașului în întuneric. Toate acestea, împreună cu inflația în creștere, au creat terenul propice pentru speculații. Drept dovadă, la 29 septembrie ziarele au publicat o listă de prețuri cu prețurile de dinainte de război și cele contemporane (prețurile sunt exprimate, bineînțeles, în coroane): 

 Situația din Austria nu era mai bună, dar, profitând de primatul său în cadrul Monarhiei, în vara anului 1918 peste o sută de mii de copii au fost duși în vacențe  în diferite părți ale Ungariei. Aradul, Timișoara, Radna și multe alte comune au organizat vacanțe pentru 1.300 de copii, asigurându-le pensiune completă pentru ei și însoțitorii lor. Problemele au apărut pe drumul de întoarcere deoarece părinții le-au oferit copiilor sume substanțiale de bani pentru a cumpăra  cele opt kilograme de alimente permise, bineînțeles, la prețurile pieței negre. În multe cazuri, au plătit de 10-15 ori mai mult pentru slănină, untură sau zahăr. Având în vedere penuria de alimente din Ungaria, Windisch-Grätz Lajos, ministrul  alimentației a interzis exportul de produse alimentare. În ciuda tuturor dificultăților, populația orașului a încercat să ajute pe cât posibil văduvele și orfanii de război: în urma colectei publice organizate; fermierii, comercianții și industriașii din Arad și din județ au strâns două sute de mii de coroane. După cum spune o veche zicală latină, atâta timp cât armele sunt puternice, muzele tac. Aradul a încercat să reformuleze acest lucru pentru că administrația orașului și responsabilii cu managementul  cultural au considerat că spectacolele de teatru nu trebuiau să se oprească în timpul războiului și că și cinematografele trebuiau să poată funcționa. În plus, Asociația Kölcsey a făcut ca întâlnirile de duminică după-amiaza să devină o obișnuință. De fapt, pe 17 septembrie, două echipe de fotbal din oraș, AMTE și ATE, s-au confruntat în fața a trei mii de spectatori; AMTE câștigând meciul bărbătește, dar sportiv, cu goluri marcate de Szabó și Stoffa. Vasváry a marcat pentru ATE. Așa cum era tradiția, martirii Revoluției și ai luptei pentru Independență au fost comemorați pe 6 octombrie 1918. Comemorarea a fost organizată de primărie în Piața Libertății. Profesorii și elevii au fost obligați să participe la ceremonia care a început la ora 10.00. După recitarea , poeziei lui Ábrányi Emil de către Barics Gyula a urmat discursul primarului Lőcs Rezső. Deoarece 6 octombrie a căzut în ziua de duminică, slujba de doliu a avut loc luni, 7 octombrie. 

Impactul Revoluției trandafirilor de toamnă în Arad

 "Furtuna revoluției nu a agitat orașul, oamenii erau entuziasmați de Károlyi Mihály, se alăturau Consiliului Național, se bucurau, se certau, dar nu puteau lipsi de la partida de rummy sau domino de după-amiază. Revoluția se făcea doar pe vreme frumoasă, pe ploaie te poți răci." – scria Károly Sándor în articolul său deja citat, așa îi vedea pe arădeni în timpul revoluției. Adevărul era însă cu totul altul, pentru că viața liniștită din oraș înainte de război rămăsese doar în memoria oamenilor. Orașul a simțit că era nevoie de schimbare și că era important să sprijine noul guvern și noua ordine care se crease în urma evenimentelor din Pesta. La 1 noiembrie zeci de mii de oameni s-au adunat în Piața Libertății: cetățeni, muncitori, soldați, pentru a-l sărbători pe politicianul  Károlyi  Mihály  în care poporul avea încredere de mult timp. La miting a participat prefectul Dr. Barabás Béla, primarul Varjassy Lajos și viceprimarul Lőcs Rezső. S-a decis ca Aradul să se alăture Consiliului Național, singurul for chemat să gestioneze destinul poporului și țării. A doua zi adunarea orașului a adoptat următoarele rezoluții: încetarea imediată a focului și menținerea păcii, consolidarea ordinii interne, păstrarea integrității teritoriale, recunoașterea independenței depline, eliminarea tuturor segregărilor de rasă, religie, avere și rang, astfel încât să fie cu toții fiii egali ai țării și orașului. Aradul a acceptat prevederile Consilului Național Maghiar și au intrat în vigoare prohibiția privind alcoolul și restricții privind programul magazinelor, cafenelelor și restaurantelor, acestea fiind închise la ora 19.00. Teatrele și cinematografele își puteau ține spectacolele până la ora 19.30. Starea de urgență a fost institută începând cu ora 20.00. Pentru a consolida ordinea internă guvernul a decis să înființeze garda civilă în care putea fi cooptată 5% din populația cu vârste cuprinse între 20 și 40 de ani. Persoanele recrutate urmau să primească un salariu civil normal completat de indemnizații zilnice cuprinse între 30 și 40 de coroane.

Guvernul Károlyi s-a distanțat complet de vechiul sistem și de slujitorii săi, fapt care a avut consecințe directe și în Arad, deoarece Dr.Barabás Béla, prefectul orașului, și Purgly László, prefect al județului, au fost eliberați din funcții. În conformitate cu decretul, Varjassy Lajos junior a fost numit în funcția de comisar guvernamental al județului și al orașului. Ceea ce este interesant în acest caz este că primarul orașului, Varjassy Lajos senior, era tatăl comisarului guvernamental numit. Varajassy jr. a fost secretarul general al Camerei de Comerț și Industrie până la numirea sa. Schill József a rămas viceprimar. Acesta a trimis un raport notabil guvernului în care relata despre măsurile luate în județul Arad în materie de siguranță publică, dar îi lipseau modalitățile de aplicare în practică a măsurilor guvernului cu privire la asigurarea ordinii în mediul rural. El descrie faptul că județul era practic lipsit de apărare, proprietățile publice și particulare fiind expuse jafului liber, deoarece armata și jandarmeria fuseseră retrase și au plecat cu armele lor. Este foarte probabil ca aceste evenimente, care au avut loc în număr destul de mare, au determinat Consiliul Militar Arad să preia toate atribuțiile legate de armată și garda națională. Președintele Consiliului Militar a fost generalul-locotenent Resch Ferenc, comandantul Cetății Arad. În această perioadă macropolitica a generat o serie de evenimente care au avut impact asupra viitorului orașului nostru. Este bine cunoscut faptul că armata comună a Monarhiei a depus armele la Padova în 3 noiembrie, dar noua situație a impus ca Ungaria să încheie un acord de armistițiu separat cu Antanta, semnat de Lindner Béla în numele guvernului la 13 noiembrie. În acea zi guvernul i-a încredințat lui Jászi Oszkár sarcina de a purta discuții cu reprezentanții Consiliului Național Român la Arad. Mandatul lui Jászi îi dădea dreptul de a negocia cererile românești pe baza punctelor wilsoniene sau de a satisface doar acele cereri care respectau interesele maghiarilor și ale celorlalte popoare care locuiau în zonă. La 13 noiembrie la primele ore ale dimineții ministrul Jászi Oszkár și delegația sa au sosit în orașul nostru, zi în care Varjassy Lajos junior și-a preluat mandatul de comisar guvernamental al Aradului și al județului Arad. Adjuncții săi erau dr. Sárkány Ferenc – în oraș, iar în județ dr. Lukács István. Noile numiri au întărit în popor convingerea că orașul, chiar dacă reorganizat, avea în continuare la inimă interesele locuitorilor săi conform vechilor tradiții. În consecință, conform planului inițial, alegerile pentru funcțiile de consilieri orășenești din districtele 2 și 3 au avut loc la 19 noiembrie 1918 – cabinele de vot fiind deschise între orele 9.00 și 16.00. Au votat 487 de persoane în districtul II și 380 în districtul III. În ambele circumscripții au câștigat candidații Partidului Independenței: Müller József, Brandt István și Lits Antal. În acea zi la școala sârbă din Piața Kelemen a fost înființat Consiliul Național Sârbesc din Arad cu scopul de a promova interesele sârbești în toate domeniile pe baza principiilor democratice care să reglementeze în mod echitabil relațiile dintre popoarele și națiunile țării. Consiliul a ales doi președinți; Milan Tabaković și Štefan Illić. Seara, proclamarea Republicii a fost sărbătorită printr-un program festiv la Palatul Cultural. A doua zi, la 20 noiembrie, a fost format Consiliul Național Maghiar din Arad, format din 17 membri. Membrii săi au fost desemnați de cele trei partide revoluționare în următoarea ordine: 9 membri pentru Partidul Social Democrat, 4 membri pentru Partidul Independenței și 4 membri pentru Partidul Radical. Bodnár Jakab a fost ales în unanimitate președinte al Consiliului. Consiliul urma să fie însărcinat cu înființarea unui departament de asistență socială care să monitorizeze aprovizionarea publică cu alimente și sprijinul acordat soldaților care se întorceau de pe front. S-a hotărât că vor acționa și își vor impune voința în toate chestiunile care priveau populația și că vor numi un delegat la comisarul guvernamental și pe lângă subprefect. De asemenea, ei urmau să fi reprezentați în Comitetul mixt româno-maghiar în curs de constituire. La 22 noiembrie, în conformitate cu termenii acordului de armistițiu de la Belgrad, cetatea a fost predată trupelor sârbe care au înaintat până la Mureș. Locotenent-colonelul Popović cu 1.400 de soldați a intrat în cetate și a comunicat comisarului guvernamental Varjassy, viceprimarului Lőcs și viceprimarului Schill, toți trei prezenți, că sunt însărcinați cu menținerea ordinii, conform ordinului generalului d'Espèrey. Peste câteva zile, Antanta dădea un mandat similar Armatei Regale Române. Orașul a continuat să se ocupe de propriile sale probleme pentru că avea destule. Alegerea primarului a devenit oportună pentru că Varjassy Lajos senior s-a pensionat. Doi candidați, viceprimarul Lőcs Rezső și notarul-șef dr. Angel István, au candidat pentru acest post, dar alegerile programate pentru 24 noiembrie au fost amânate. Evenimentele din Transilvania și Banat care nu puteau fi descrise ca fiind calme au dus la o mișcare spre vest a etnicilor maghiari, mulți dintre ei oprindu-se la Arad în speranța unei vieți mai bune. Conform estimărilor, la sfârșitul anului 1918 aproximativ 3.000 de străini au sosit în oraș și trebuiau adăpostiți. La cererea Consiliului Național Arad administrația orașului a dispus rechiziționarea de spațiu locativ în condițiile următoare: familiile fără copii sau cu un copil aveau dreptul la două camere mobilate, familiile cu doi sau trei copii aveau dreptul la trei camere mobilate, în timp ce spațiul peste patru camere era rechiziționat indiferent de numărul de copii. Ocuparea și stabilirea teritoriului în interiorul liniei de demarcație de către armata română care înainta constant cu permisiunea Franței, a început să provoace îngrijorare și în Arad. La 8 decembrie Brașovul, Târgu Mureș-ul, Bistrița și Cucerdea-Lunca Mureșului cădeau în interiorul liniei de demarcație. Comisarul guvernamental Varjassy a reasigurat publicul din oraș că, atâta timp cât nu existau tulburări în Arad, armata română nu va invada orașul. Un argument destul de slab în termenii de astăzi care poate a îmbunătățit optimismul Trezoreriei din acel moment, dar nu a îmbunătățit situația economică a orașului sau bunăstarea generală a locuitorilor săi. În multe cazuri singura posibilitate de cazare a străinilor care ajungeau în Arad era în școli, așa că toate unitățile de învățământ au fost închise la recomandarea comisarului guvernamental, dar a existat și un alt motiv pentru acest lucru, lipsa cărbunelui. Aceasta a devenit o problemă reală, deoarece armata română ocupa valea Jiului și oprea discreționar transporturile de cărbune la Simeria. Pentru a remedia situația guvernul Károlyi l-a numit pe Varjassy Lajos ca plenipotențiar al său, astfel încât acesta să poată lua legătura cu membrii Consiliului Dirigent Român de la Sibiu în cazul unor eventuale dispute. Activitățile lui Varjassy au fost monitorizate și recunoscute de către factorii politici românești din Transilvania și, în consecință, aceasta a negociat de foarte multe ori avantajos, nu doar în interesul Aradului, ci și în interesul țării. Uneori au existat și contrapartide. La 10 decembrie notarul-șef Angel István a prezentat transcrierea notei de acceptare de către comisarul guvernamental a propunerii Consiliului Național și a Consiliului Muncitoresc de a-l avea ca primar pe Lőcs Rezső până la alegeri. Pe 11 decembrie arădenii au fost martorii unui eveniment fără precedent. Comisarul guvernamental a dat curs solicitării Consiliului Național Român și a permis arborarea tricolorului românesc alături de drapelul național maghiar, ba chiar a pus la dispoziția Consiliului trei birouri în Palatul comitatului pentru a gestiona afacerile județului. Criza cărbunelui a devenit din ce în ce mai presantă deoarece compania de electricitate avea nevoie de patru-cinci vagoane de cărbune de bună calitate pe zi pentru a alimenta orașul cu energie electrică. Intervenția lui Varjassy a rezolvat situația pentru o vreme, dar au existat probleme din ce în ce mai mari în ceea ce privește obținerea unei serii de materii prime și produse alimentare din zonele controlate de armata română. În consecință, alimentația publică a fost asigurată strict pe bază de raționalizare. Un număr însemnat de articole de uz cotidian - chibrituri, ață, îmbrăcăminte și articole din piele - erau disponibile doar pe bază de tichete. Orașul a încercat să înbunătățească situația prin organizarea unei acțiuni caritabile cu îmbrăcăminte înainte de Crăciun. Rezultatul colectei s-a concretizat în adunarea de 1.632 de pantaloni, 1.299 de veste, 1.554 de sacouri, 337 de paltoane, 3.792 de cămăși și 1.079 de perechi de pantofi. Articolele de îmbrăcăminte au fost distribuite pe bază de bonuri în special soldaților care se întorceau de pe front. Nimeni nu a fost surprins că anul 1918 a trecut fără organizarea unui târg de Crăciun, deoarece sondajele au arătat că nu exista nici cerere, nici ofertă. Dificultățile nu au descurajat conducerea orașului să planifice pentru perioada care urma. În lumina a ceea ce s-a întâmplat, nu putem decât să ne minunăm de mentalitatea de acum o sută de ani, de mentalitatea celor aflați la conducere, de atitudinea oamenilor. La 20 decembrie 1918 Consiliul orașului i-a încredințat lui Zádor Imre, inginerul director al Uzinei Electrice, proiectarea tramvaiului electric din Arad. În prima etapă au fost planificate șase linii care să lege Gara căilor ferate MÁV de centru, dar mai târziu urmau să fi conectate la tramvai și Pârneava și cartierul Gai. În ultimele zile ale lunii decembrie comisia Adunării Legislative pregătea proiectul pentru anul 1919. Planul includea o completare a comitetului Consiliului, plata lucrărilor speciale, reorganizarea taxelor locative și creșterea taxelor pentru pompieri. 

Generalul Berthelot la Arad

 Probabil pentru ca maghiarii să-și amintească de ultimele zile ale anului 1918; la ordinul generalului Berthelot, locotenent-colonelul Vix a emis un comunicat prin care autoriza înaltul comandament militar românesc să treacă din nou linia de demarcație și să avanseze pe linia Maramureș, Baia Mare, Dej, Cluj, Satu Mare, Oradea, Arad. Comunicatul, bineînțeles a generat neliniște, dar Varjassy nu și-a pierdut optimismul, deoarece, în opinia sa, această înaintare era, de asemenea, în conformitate cu acordul de armistițiu, iar Antanta putea oricând să pună mâna pe punctele strategice importante pentru ea. De ce Armata Regală Română? Pentru că erau mandatați de către Antantă ca aliați, iar armata română urma să fie înlocuită cu trupe franceze. Surpinzator, dar anunțat, generalul a făcut o vizită la Arad, scria editorialul din Aradi Közlöny. Acesta nu salută și nici nu laudă, ci descrie disperarea situației. Speranța Ungariei era o inimă franceză consolatoare, nimeni nu înțelegea de ce s-au schimbat aceaste sentimente prietenoase și reconfortante față de maghiari. Se uită oare generalul la orașele maghiare și nu vede că o întreagă națiune este în doliu? 

Berthelot a sosit la Arad în zorii zilei de 30 decembrie, a petrecut noaptea într-un vagon de dormit și a ieșit pe peron la ora 8 dimineața pentru a primi cordialitățile. Generalul se afla în vizită la Arad la invitația Consiliului Național Român și, în consecință, grupuri mari de români îmbrăcați în costum național au mărșăluit spre gară. Pe peron s-a aflat o gardă de onoare românească, dar a fost prezentă și Comisia Legislativă condusă de primarul Lőcs Rezső. Generalul a trecut în revistă Garda de Onoare, după care a urmat de un scurt discurs de bun venit din partea primarului. "Dumneavoastră, reprezentant al unei națiuni nobile și cavalerești, vă urez bun venit pe pământul sfințit de martirii națiunii maghiare. Să sperăm că veți apăra în mod egal toate drepturile și interesele". Răspunsul generalului nu a lăsat prea multe îndoieli cu privire la viitorul orașului; „Vă salut și eu domnule primar și sunt bucuros că am venit pe pământ latin, între frați latini”. A ascultat apoi cuvintele de laudă ale episcopului ortodox și ale lui Iustin Marșieu, președintele Consiliului Național Român din Arad. A fost apoi salutat de Szöllősi Zsigmond, președintele Consilului Național Maghiar din Arad care a subliniat că reprezenta 80% din populația orașului și aducea ca prinos inimile frânte ale acestora, pentru că interesele străine germane au frânt inimile ungurești, iar acum toată lumea se temea că orașul va fi smuls din trupul țării milenare fără vreo întrebare. Generalul nu i-a menajat nici de această dată și în răspunsul său și-a exprimat regretul că, în ciuda tradiției, cele două popoare se aflau acum în dezacord, dar menționând că problema frontierei urma să fie soluționată de Conferința de Pace, după speranțele acestuia; în mod corect și echitabil. Cu aceasta, partea oficială a vizitei a fost încheiată, Berthelot retrăgându-se la hotelul Crucea Albă, unde i-a primit pe demnitarii români din oraș și din județ, iar apoi i-a vizitat pe episcopul ortodox și pe Cicio Pop la domiciliu. La prânz a plecat împreună cu Cicio Pop la Oradea. În timp ce generalul primea delegațiile la hotel, , maghiarii și românii s-au adunat în fața hotelului și au început să se bată. În mulțime erau multe steaguri românești și ale Antantei, dar niciunul maghiar, până când Berszán György, un soldat secui din Compania a 5-a, a apărut cu un steag. Mulțimea a încercat să ia steagul; după o încăierare atât soldatul, cât și steagul au fost aruncate la pământ, dar Berszán, plin de noroi și rupt, a început să îl fluture din nou. Cineva a chemat Garda Română, maiorul Mărculescu a sosit cu cincisprezece gardiști și, nereușind să facă ordine, a dat ordin să se tragă, omorând două persoane; pe tâmplarul Spitz István și pe un elev de paisprezece ani, Sz. Nagy Károly. După aceastea s-a dezlănțuit iadul, soldații maghiari care au sosit la fața locului din cazarmă trăgând focuri de armă, rănind mai multe persoane. Răniții au fost interogați de ofițerul de poliție Ódry Zoltán: acesta i-a întrebat pe răniții români dacă era adevărat că au fost angajați pentru 40 de coroane pe zi și pensiune completă, ceea ce cei intervievați au calificat drept o invenție. Potrivit raportului oficial incidentul s-a soldat cu patru morți și paisprezece răniți. Cotidianul Românul îi acuza pe unguri pentru incident, citând estimări de douăzeci până la treizeci de morți și cincizeci până la șaizeci de răniți. 

1919 - Anul Nou al Republicii

 Acesta era formula cu care miercuri, 1 ianuarie, cotidianul „Arad és vidéke” își saluta cititorii și făcea un bilanț al perioadei scurse după Revoluția Trandafirilor de toamnă: „Două luni de la depunerea armelor de către armată, două luni de la victoria libertății poporului. Astăzi, nu putem decât să sperăm că pasul revoluționar va aduce pace și înțelegere, pentru că în decurs de două luni s-au îndurat două secole de suferință. Prezentul sumbru ascunde un trecut jalnic, dar nu poate hrăni un viitor dezolant", își încheia ziarul urarea de Anul Nou cu un optimism prudent. Nu a fost un început de an rău pentru arădeni, deoarece Antanta a decis să trimită o unitate franceză în oraș pentru a asigura ordinea și siguranța populației. Sub comanda maiorului Martini, cincisprezece ofițeri și două sute zece soldați au sosit în ziua de Anul Nou, iar la 3 ianuarie unității i s-au alăturat alți trei ofițeri și încă trei sute de soldați, precum și o echipă de mitraliori. La 1 ianuarie la cererea comandantului Martini, primarul Lőcs a lansat următorul apel pentru depunerea armelor: armele trebuie predate, va fi prohibiție totală, ora de închidere a localurilor publice va fi 21.00, interpretarea cântecelor și imnurilor naționale va fi permisă numai cu autorizație oficială, arborarea steagurilor, purtarea  brățărilor și a însemnelor va fi interzisă, iar ordinea publică va fi asigurată de poliție și jandarmerie împreună cu trupele franceze. La sfârșitul lunii o altă unitate franceză a sosit în oraș, condusă de generalii Gambetta și Farret. Comandantul, generalul Farret s-a întâlnit la Arad cu comisarul guvernamental Varjassy, cu viceprimarul Angel și cu Iustin Marșieu, președintele Consiliului Național Român. El i-a informat că nu va avea niciun contact direct cu liderii orașului și că de acolo înainte comunicarea se va face prin intermediul maiorului Martin. Starea de spirit era un pic umbrită de intenția comisarului guvernamental Varjassy de a demisiona din toate funcțiile sale, deoarece considera că numeroasele probleme îi afectează sănătatea și îi epuizează energia. De fapt, trebuie să fi fost destul de împovărător să îndeplinească sarcinile guvernamentale care i-au fost încredințate, pe lângă îndatoririle sale de comisar guvernamental. Reprezentarea guvernului în cadrul negocierilor cu Consiliul Național Român nu a fost cu siguranță echivalentul unei plimbări în parc. Varjassy a declarat că în îndeplinirea acestor sarcini s-a bazat pe două forțe; social-democrații și muncitorii, dar a negociat și problemele județului cu Consilul Național Român. El considera că maghiarii înțeleg greșit atitudinea sa față de români și erau nemulțumiți și de regulamentul de ordine care a fost introdus. Nu dorea să ocupe funcția fără încredere populară. În cele din urmă a fost convins și i s-a cerut să-și continue activitatea deoarece avea tot sprijinul autorităților. În prima lună a noului an au avut loc mai multe schimbări importante de personal în viața orașului. Primarul Lőcs Rezső a fost forțat să demisioneze după 42 de ani și 4 luni de serviciu, la cererea socialiștilor. S-a întâmplat că în oraș s-a răspândit un zvon conform căruia sergentul Szűcs va veni de la Budapesta la Arad pentru a pleda în favoarea doctrinelor socialiste și pentru a organiza o grevă generală. El urma să aducă cu el 150.000 de coroane pentru a recruta susținători. Primarul Lőcs a luat măsuri în urma acestei știri și a închis toate instituțiile, magazinele și băncile până la 16 ianuarie. Sergentul Szűcs János a fost târât din tren, dar s-a dovedit că era un soldat maghiar cinstit și nu avea nimic de-a face cu doctrinele bolșevice. Cererea de pensionare a lui Lőcs Rezső a fost acceptată, iar Angel István a fost numit primar interimar. Căpitanul-șef Greén Nándor s-a pensionat și el și a fost înlocuit de adjunctul său, Bittner Róbert. Dr. Szilágyi László a fost promovat în funcția de căpitan de poliție. De asemenea Palatul Cultural a primit un nou director, Dr. Olasz Pál. Aceste schimbări de personal nu au dat peste cap gestionarea afacerilor orașului și nici viața instituțiilor deoarece succesiunea a fost gestionată pe plan intern de persoane cu experiența necesară pentru a continua munca începută. Promovarea a fost atât o onoare, cât și o recunoaștere. A fost de asemenea un mod de a explica faptul că, în ciuda dificultăților, aveau o singură sarcină: să dezvolte orașul cu credința și speranța că pacea, ordinea și liniștea vor fi restabilite într-o zi. Între timp orașul trebuia să fie pus pe primul loc, în funcție de ceea ce era posibil. Planificarea urbană, educația, viața culturală și organizarea timpului liber pentru un oraș care voia să trăiască.

Unde este zăpada de anul trecut?

 Károly Sándor a fost un martor ocular și un cronicar al evenimentelor. Potrivit comentariului său epic, nu era nevoie de îngrijorare pentru oamenii din Arad deoarece aceștia se descurcau. Potrivit descrierii sale; exista întotdeauna făină, se găseau păsări de curte din satele apropiate sau tutun neaccizat. Sigur se găsea și așaceva, dar nu era un fenomen generalizat. Economia înfloritoare a orașului trăia doar în amintiri, fără să mai funcționeze aproape nimic. Bunurile necesare traiului zilnic, alimentele, îmbrăcămintea, articolele de marochinărie erau aproape epuizate în depozite și magazine, fără să mai amintim de cărbune, petrol, ciment și altele asemenea. Comerțul care contribuise atât de mult la dezvoltarea orașului era în pragul colapsului. Armata sârbă mandatată de Antanta a tăiat comerțul cu Banatul, iar armata română a tăiat comerțul cu Transilvania. Din 20 decembrie Petroșaniul și Valea Jilului au fost, de asemenea, sub controlul armatei române. Asigurarea unei rezerve minime de hrană a fost o provocare majoră pentru comitetul de alimentație publică,  dar s-au străduit. S-a interzis tăierea porcilor în tot județul, deoarece 4500 de porci din Bačka (nordul Voivodinei)  și din regiunea transdanubiană fuseseră arvuniți pentru oraș după vechea ordine, dar cum aceasta fusese complet bulversată nu se mai punea problema transportului. Era la fel de dificil să se furnizeze lapte pentru bebeluși, copii și bolnavi. Orașul avea ceva mai mult de 800 de litri de lapte pe zi, iar aceasta era cantitatea pe care președintele comitetului, dr. Angel István, trebuia să o distribuie. Spitalele primeau 200 de litri de lapte pe zi, sugarii și femeile însărcinate primeau un litru pe zi, în timp ce grav-bolnavii și copiii cu vârste cuprinse între 2 și 6 ani primeau o jumătate de litru pe zi. Penuria persistentă de alimente a făcut inevitabilă introducerea raționalizării. Cantitatea de alimente de bază a variat de obicei între 70-75 dkg. Problema încălțămintei a fost atenuată de un raid al poliției în timpul căruia au fost confiscate cantități mari de articole de la Cooperativa Cizmarilor din Arad și au fost emise ordine de a prelucra pielea pe plan local și de a distribui încălțămintea în Arad contra unui bon de încălțăminte. Negocierile cu Consiliul Național Român au făcut posibilă cumpărarea de ouă în cantități mari de la Săvârșin și din împrejurimi, ceea ce a dus la scăderea considerabilă a prețului la țațele locale, care a ajuns de la 1,40-1,60 coroane la 90-96 de bănuți. După ce guvernul a scos Aradul de pe lista neagră, orașul a fost autorizat să primească livrări ocazionale de alimente. Ca urmare, la începutul anului 1919 aprovizionarea cu făină era relativ garantată, iar zahărul era distribuit pe bază de rații datorită livrărilor de la Sarkad și Hatvan.  În februarie au sosit 25 de vagoane de cartofi de la Kisvárda, dar și 80 de lăzi de chibrituri, ață albă și neagră, și chiar 10 vagoane de porumb pentru îngrășarea porcilor, spre bucuria populației. După o inspecție la fața locului, ministrul comerțului a permis companiilor Goldschmidt și Lengyel să instaleze mult dorita moară de ulei în Piața Boros Béni. În cadrul pregătirilor pentru vară a fost obținută o mașină de făcut gheață de la Viena. Mașina a fost instalată pe strada Nádor la numărul 2 și, ca aspect inedit, transforma apa de la robinet în gheață la -2 C, cu o producție zilnică de 600 de măji de gheață. În timp de pace necesarul de gheață pe timp de vară era de circa 14000-16000 m³.

În ciuda tuturor eforturilor depuse în acest sens, era încă imposibil să se reducă economia subterană și inflația. Cei care puteau scăpau de coroana din ce în ce mai slabă (vezi tabelul de mai jos pentru cursul de schimb). 

 Situația alimentară s-a îmbunătățit ușor odată cu posibilitățile deschise Serviciului de Alimentație Publică de a achiziționa alimente din piețele din Aradul Nou și Lipova la un preț maxim. Mai jos sunt prezentate câteva dintre prețurile de achiziție: 

 Viața era complicată și mai mult de faptul că deplasarea era dificilă, deoarece zonele de la sud de Mureș se aflau sub control sârbesc, iar consecința practică a acestui fapt era că trecerea în Aradul Nou era posibilă doar cu un permis oficial, iar actul cu fotografie emis de poliție era verificat de comandamentul sârbesc. Pentru călătoria în Banat permisul trebuia solicitat la Delegația sârbo-franceză de la Budapesta, iar permisul aprobat putea fi ridicat la Cetatea din Arad. 

Orașul în tranziție

 Ca urmare a Revoluției Trandafirilor de Toamnă a intrat în vigoare o lege adoptată la 30 ianuarie 1919 care a modificat temporar organizarea administrativă a orașelor. Vechile organisme reprezentative au fost înlocuite de consilii populare interimare numite de comisarul guvernamental până la organizarea de alegeri. În practică funcțiile Comisiei Legislative au fost preluate de consiliile populare. În Arad Consiliul Popular era format din 18 membri, dintre care 7 erau delegați de către Consiliul Local și 11 de către comisarul guvernamental. Conform regulamentului trebuia să existe un loc pentru reprezentanții asociațiilor care desfășurau activități sau munci fizice și intelectuale. Astfel, Bodnár Jakab, Csepeli László, Gruber Imre și Winkler József au devenit membri ai Consiliului Popular Provizoriu. Consiliul Popular era un organism mult mai suplu decât Comitetul Legislativ care fusese un organism mult mai mare - membrii săi fiind părinții orașului (în Arad era format din 70 de membri aleși și 76 de membri virili/cei mai mari contributori) - și coordona 51 de comitete. Consiliul Popular era asistat doar de 30 de comisii. La 27 februarie 1919 comisarul guvernamental Varjassy Lajos a deschis lucrările Consiliului Popular, precizând că sarcina noului organism era de a rupe tradiția vechiului sistem și de a pregăti planurile de dezvoltare viitoare ale orașului cu responsabilitate și expertiză. Procurorul-șef, Jegessy László a declarat că, în conformitate cu regulamentul, Consiliul Popular urma să aibe două ședințe ordinare pe lună, în zilele de 3 și 18 ale fiecărei luni la ora 16.00. Consiliul Municipal ales continua să funcționeze - componența virilă fiind desființată – dar Consiliul Popular delega 3 membri în Consiliul Municipal. Noul organism a făcut din lupta împotriva celor care practicau prețuri exagerate o prioritate, astfel că inspectorul-șef Bittner a format un grup de alimentație publică în cadrul poliției, sub conducerea lui Petkovits Béla. Detectivilor li s-a dat mână liberă pentru a percheziționa depozitele secrete care ascundeau materii prime, pentru a verifica măsurătorile băuturilor și pentru a monitoriza respectarea orelor de închidere. Legea privind inflația prețurilor a introdus sancțiuni stricte: închisoare de la o lună la un an și amenzi de la 100 coroane la 100 000 coroane. La 21 februarie generalul Gondrecourt a preluat comanda trupelor franceze. El a fost întâmpinat în Piața Primăriei, iar la Primărie a fost organizată o recepție în onoarea sa de către Angel István. După retragerea lui Lőcs Rezső alegerea primarului a devenit tot mai urgentă, iar funcția a fost ocupată, spre satisfacția publicului, de viceprimarul Angel István care a prezidat și Comisia de Alimentație Publică, funcție foarte solicitantă prin atribuțiunile specifice. Comisarul guvernamental Varjassy a cerut avizul Consiliului Popular deoarece, conform regulamentului, în cazul în care funcția era vacantă, aceasta putea fi ocupată de către comisarul guvernamental. Consiliul Popular a acceptat propunerea ca pe o soluție temporară, dar s-a făcut public faptul că pentru funcția de președinte al Consiliului Muncitoresc candidatul era dr. Sárkány Ferenc, secretarul prefectului. Propunerea a fost susținută în editorialul cotidianului „Arad és Vidéke” care însă menționa că domnului vizat că nu îi va fi ușor în cadrul instituției deoarece funcționau încă vechile legături de rudenie și prietenie. La 6 martie dr. Ferenc Sárkány a primit mandatul interimar. Propunerea a fost înaintată de Winkler József, deputat socialist. În discursul său acesta a declarat că dr. Angel István ar fi fost cel mai bun candidat pentru acest post într-o situație consolidată și calmă, dar că domnia sa putea face cele mai multe pentru oraș din poziția sa actuală. În cazul în care ar fi fost înlăturat, întregul serviciu public ar fi fost bulversat. De aici și sugestia de a-l propune pe dr. Sarkány Ferenc, un tânăr puritan și experimentat, care ar fi foarte onoarabil pentru funcție. Sárkány Ferenc s-a născut la Arad în 1887, a fost educat în orașul natal, a studiat la Budapesta și la Berlin în anii de facultate, a obținut doctoratul la vârsta de 21 de ani și avea 24 de ani când și-a deschis un birou de avocatură în Arad. A servit în Războiul Balcanic și în Războiul Mondial. A fost numit secretar al prefectului de către guvernul Károlyi. Dr. Sárkány nu a ținut un discurs amplu, dar a declarat că situația de provizorat nu îi permite o activitate creativă de profil înalt, principala sa preocupare urmând să fie siguranța orașului și a locuitorilor săi. Angel István a reamintit că funcția de primar a fost ocupată de obicei prin promovare, dar că, în situațiile excepționale era nevoie de decizii excepționale. Era încântat să constate că abilitățile sale au fost recunoscute de toți și că urma să fie nominalizat atunci când ordinea va fi restabilită.

Din păcate vremurile consolidate și așa-zis normale se îndepărtau tot mai mult de Arad. Acordul de armistițiu a fost redus la un nivel teoretic; Antanta a schimbat linia de demarcație după bunul plac, iar ca urmare o mare parte din Transilvania a ajuns sub controlul Consiliului Dirigent de la Sibiu. Fără acordul acestuia  aprovizionarea Ungariei cu cărbune și alte materii prime ar fi fost imposibilă. Din acest motiv comisarul guvernamental Varjassy și inginerul Zádor se aflau la Sibiu, strângând mâini și făcând înțelegeri pentru petrol, cărbune, sare și benzină. Principiul compensațiilor a fost acceptat - arădenii au oferit 30 de vagoane de făină, 60 de măji de drojdie, vin, 35.000 de role de lemne. La început guvernul nu a aprobat compensația deoarece, în opinia lor, arădenii au exagerat rata de schimb a făinii cu cărbunele. Noile negocieri au adus în cele din urmă la 600 de vagoane de cărbune. Schimbul urma să dureze între 10 și 14 zile. 

Planuri și idei pentru dezvoltarea orașului

 Deci, 1919! Astăzi, nu pot decât să admir credința și perseverența conducătorilor orașului de atunci pentru care ORAȘUL era pe primul loc, cu majuscule. La începutul anului raportul Autorității de Cadastru arăta că cifra de afaceri imobiliară din 1918 a atins 50 de milioane de coroane, cu 1.548 de vânzări și operațiuni în valoare de 34.103.540 de coroane. În prima jumătate a lunii ianuarie în Arad 15 imobile au trecut în altă mână (în Pârneava de exemplu, prețurile erau cuprinse între 10.000 și 46.000 de coroane). Este bine cunoscut faptul că războiul necesită trei lucruri: bani, bani și iarăși bani. Probabil că nici dublul sumei nu ar fi fost de ajuns pentru a repara daunele cauzate de război. Comitetul economic și financiar al orașului a încercat să facă un calcul și, datorită schimbărilor care au urmat războiului și jafurilor tot mai dese și necontrolate care au adus orașul într-o situație economică generală dezastruoasă, a venit cu următoarea propunere. Cele două motoare economice principale - comerțul și transporturile – fiind oprite; singura soluție, în    opinia lor, era să ceară guvernului un împrumut de 3 milioane de coroane fără dobândă, cu un termen de rambursare pe 10 ani. În acest caz impozitul local urma să fie majorat doar cu 110%. În caz contrar, ar fi fost necesară majorarea cu 250-300%, ceea ce nu era posibil în situația de atunci. Pentru a atenua pagubele de război, pentru noul an trebuiau bugetate 600.000 de coroane, dar în plus, orașul avea o restanță de 300.000 de coroane din cauza reținerii taxelor de transport al gunoiului. De asemenea, trebuiau socotite cele 1,5 milioane de coroane care urmau să fie plătite pentru diverse ajutoare, doar întreținerea școlilor inclusiv salariile costând 200 de mii de coroane. În plus, tarifele serviciilor erau în continuă creștere, de exemplu, prețul unei tone de cărbune a crescut de la 5-7 coroane la 24-26 coroane în câțiva ani. Indiferent de situația financiară și economică, exista o singură opțiune: planificarea din timp. Nachtnébel Ödön, inginerul-șef al orașului, a repus parțial pe ordinea de zi planul de dezvoltare al orașului din 1917 care includea construcția rețelei electrice, extinderea rețelei de canalizare, construirea unui nou teatru și a unui liceu. Inițial toate lucrările au fost estimate la 25 de milioane, dar la începutul anului 1919 se părea că nici măcar 100 de milioane nu vor fi suficiente. Cel mai important aspect, spunea el, era conectarea districtelor Gai, Șega și Grădiște la rețeaua de apă și canalizare, precum și extinderea programului pe străzile din suburbii. Pentru canalizarea districtului Grădiște era nevoie de 279.000 de coroane. Vestea bună a fost că guvernul a aprobat construcția rețelei electrice, acceptând planul lui Zádor Imre. Conform planului, șase linii de tramvai urmau să conecteze centrul cu gara mare, dar mai târziu urma să fie conectată și Pârneava prin strada Illés, la fel și cartierul Gai. Acestea erau planurile de moment, deoarece nu exista fier sau lemn care să vină din Transilvania, iar fabricile de ciment se aflau pe teritoriu ocupat. La sfârșitul anului 1918 se știa de 2.200 de familii străine rezidente care erau înregistrate oficial, ceea ce echivala cu aproximativ 7.000 de persoane de toate vârstele. Acum, după o sută și ceva de ani, încă nu-l înțeleg pe bunicul meu din partea tatălui, care în calitate de șef de oficiu poștal în Aiud, a ales Aradul dintre cele trei orașe care i s-au oferit - Arad, Szeged sau Budapesta. Conform legendei familiei; pentru că granița ar fi fost la Zam. Nachtnébel Ödön avea și el un plan pentru rezolvarea penuriei de spațiu locativ: a venit cu ideea de a tranforma în locuințe barăcile de husari, atunci când armata va pleca. Acest plan nu a fost aprobat deoarece barăcile au fost promise poliției. Alte planuri includeau locuințe de urgență în incinta fabricii de gaz Benőid sau în incinta fabricii de amidon Élesék. Ca plan pe termen lung, inginerul-șef a propus construirea a 200-220 de case orășenești care urmau să cuprindă 650 de locuințe. El a prevăzut ca locuințele cu 2-3 dormitoare să fie construite pe străzi cu teren disponibil racordat la rețeaua de apă potabilă și canalizare. La momentul acela însă, singura opțiune rămasă pentru refugiați era închirierea de apartamente, iar pentru cei mai săraci cazarea temporară în săli de clasă sau continuarea călătoriei. Orașul, în loc să beneficieze de implementarea unor planuri frumoase, rămânea doar cu sarcina de a cârpi lucrurile, pentru că trebuia să funcționeze într-o formă sau alta. Drumurile principale asfaltate ale orașului se aflau într-o stare de degradare totală, abia erau practicabile. Un calcul rapid a arătat că 30.000 de metri pătrați de drum trebuiau reasfaltați, dar numai 500 puteau fi reparați cu resursele existente. În cazul în care asfaltul nu venea, planul de rezervă era de a sparge covorul asfaltic din Piața Thököly – actuala Piață Mare, mai puțin aglomerată, deoarece cei 17 cm de beton rămași erau considerați suficienți pentru a asigura traficul. Dacă asfaltul rezultat nu ar fi fost suficient, urma Piața Libertății – actuala Piață Avram Iancu. Situația era complicată de disputa dintre municipalitate și Magyar Aszfalt S.A. (societatea de drumuri) care era dispusă să lucreze doar dacă orașul plătea tarifele majorate pentru lucrările deja efectuate. Pe de altă parte, orașul era dispus să plătească doar dacă toate lucrările; de la nivelare la asfaltare, erau efectuate și finalizate. Pentru întreținerea drumurilor orașul a achiziționat o cantitate mare de pietriș de la societatea minelor din Sebiș care a fost transportată și livrată de Societatea Căilor Ferate Unite Arad-Cenad, iar ceva mai târziu au fost achiziționați 780 de metri cubi de pietriș pentru întreținerea drumului Șofronei, a drumului Bodrogului și a zonei Libás-dűlő (astăzi cimitirul Eternitatea). Înainte de război orașul avea un număr mare de abonați la telefonie, dar cum în timpul războiului nu era posibilă schimbarea bateriilor sau a bateriilor din telefon, conversațiile erau de o calitate din ce în ce mai slabă. Situația s-a îmbunătățit într-o oarecare măsură la începutul anului, deoarece inspectorul-șef Burger a reușit să aducă baterii, acumulatori și încărcătoare, dar echipamentul și cablajul trebuiau înlocuite. În ciuda situației dificile, toată lumea și-a făcut treaba, chiar dacă nu atât de bine pe cât era de  dorit, dar s-au străduit să făcă tot ce le stătea în putință. 

Gardieni care erau orfani...

 Geniul lui Ady a simțit pericolul cu mult timp în urmă și a  avertizat adesea că atenția celor care serveau drept străjeri nu trebuia să se clatine. Nu a trăit pentru a vedea căderea finală deoarece la 26 ianuarie 1919 a părăsit lumea pământească în sanatoriul Liget din Budapesta. Pe prima pagină a ziarelor din Arad a fost publicat necrologul Academiei Vörösmarty. Prozaic vorbind, viața mergea înainte, iar modul în care orașul a organizat educația, cultura și viața civică este o dovadă palpabilă a acestui lucru. Am menționat deja donația de cinci milioane de coroane a doamnei Fischer Eliz, ajutorul Fundației Weitzer, dar și inițiativa doctorului Pozsgai István, șeful spitalului de copii, care a înregistrat o fundație în memoria tatălui său, doctorul Pozsgay Lajos. Orașul Arad era administratorul fundației, singura condiție fiind ca dobânda să fie folosită anual pentru a ajuta un copil cu afecțiuni pulmonare aflat în nevoie. Asociația Ștefania dorea să înființeze cinci instituții de îngrijire a sugarilor în diferite cartiere ale orașului pentru care solicita municipalității o subvenție de zece mii de coroane pentru anul 1919. Costurile anuale de funcționare erau de 130.000 de coroane, dar primeau și subvenții de la stat. Se știe că orașul avea o rețea școlară bine organizată înainte de război, dar anii războiului și-au pus amprenta asupra posibilităților financiare ale instituțiilor. La sfârșitul anului 1918 și în primele luni ale anului 1919, a fost necesar să se dispună mai multe întreruperi ale anului școlar, uneori din cauza lipsei de cărbune, alteori din cauza gripei spaniole, și nu în ultimul rând pentru că problemele de cazare a refugiaților transilvăneni se rezolvau în sălile de clasă ale școlilor. Orașul era obișnuit cu dificultățile și a încercat să găsească o soluție pentru fiecare situație. În ianuarie 1919 administrația orașului, împreună cu Consiliul Școlar a emis un decret care a asigurat funcționarea școlilor. Învățământul a putut fi reluat, iar Consiliul Școlar a aprobat angajarea a doi profesori de gimnastică și a unui profesor de canto pentru școlile civile de băieți. A fost discutată cererea profesorilor din școlile civile de a crește taxa pentru lecțiile suplimentare la 300 de coroane pe an. Anul școlar a început, dar mai multe școli nu au putut funcționa în clădirile proprii din diferite motive: de exemplu, Gimnaziul Regal Principal din Arad a început procesul de predare în Palatul Cultural, iar elevii școlilor de ucenicie industrială au fost repartizați la școlile din Piața Sfântul Petru și la școlile din Gai. Școala de Industrie a Lemnului și Metalului și Școala din strada Hassinger au putut începe predarea la 5 ianuarie. În plus față de clasele prevăzute în curriculă, Școala Superioară de Comerț a organizat un curs militar pentru tinerii care nu-și puteau continua studiile din cauza serviciului militar. La sfârșitul lunii februarie, sistemul de învățământ arădean a suferit o pierdere semnificativă, deoarece dr. Krenner Miklós, un cunoscut profesor de la Gimnaziul Regal Principal, a fost numit director general al districtului școlar din Szeged. După formarea Consiliului Popular, a fost ales un Consiliu Școlar format din 31 de membri, printre care Varjassy Lajos, Lőcs Rezső, Nachtnébel Ödön, baronul Neuman Adolf. În prima lor ședință au discutat situația economică a profesorilor din școlile elementare și civile din oraș în prezența primarului Sárkány. Majorarea salariilor profesorilor solicitată de aceștia putea fi asigurată doar prin introducerea unor taxe suplimentare, ceea ce era imposibil în situația dată. Primarul a promis că va încerca să găsească o soluție. În plus, Consiliul Școlar a decis, uzând de propria autoritate, ca examenele de absolvire a școlilor vor începe cu examenele orale pe 16 iunie și vor continua cu examenele scrise pe 20 iunie. Deoarece nu era posibil să se mențină un contact permanent cu departamentele Ministerului Educației s-a decis ca persoana comisarului de absolvire a examenului de bacalaureat din fiecare școală să fie directorul instituției. Pentru noul an școlar aprovizionarea cu manuale urma să fie asigurată doar prin colectarea manualelor vechi. Biroul administrativ și de inginerie putea finaliza curățenia și renovarea celor 40 de școli în șapte-opt săptămâni, astfel încât s-a decis ca noul an școlar să înceapă la 25 august. În loc de pacea mult așteptată, a crescut incertitudinea, dar chiar și în acea situație, nu au lipsit comemorările zilelor de referință ale orașului. La 8 februarie 1919 primarul Angel István a invitat oficialitățile orașului, reprezentanți ai asociațiilor și școlilor să comemoreze eroii bătăliei de la Arad din 8 februarie 1849 în cadrul unei slujbe de doliu în biserica romano-catolică. Pe 15 martie orașul a sărbătorit 70 de ani de la Revoluția și Lupta pentru Independență din 1848-1849. S-au făcut demersurile pentru a arbora drapele pe case și a organiza sărbătoarea. Instituțiile și asociațiile s-au adunat în Piața Libertății la ora 9.45. La ceremonie s-au adresat publicului prezent Gruber Imre din partea Partidului Social Democrat, Barabás Béla din partea Partidului Independenței și al Pașoptiștilor și Szöllősi József din partea Partidului Radical. Seara, Teatrul Național Arad a prezentat drama Bánkban de Katona József. Școlile din oraș au organizat sărbătorirea comună cu participarea elevilor de la clasa a treia în sus. Sărbătoarea dedicată lor a început la ora 14:00 la Statuia Libertății și apoi s-a mutat la Statuia lui Kossuth. Sărbătoarea a fost organizată de profesorii Matusik Márton și Záray Ödön și de directorul de școală generală, Harmat Ferenc. În viața de zi cu zi organizațiile sociale, profesionale și civile au încercat să fie prezente prin organizarea de diverse evenimente și programe. De la începutul anului, Departamentul de Științe Sociale a organizat o serie de conferințe despre problemele sociale și economice ale țării și despre noua lege electorală, punând un accent deosebit pe implicarea femeilor. Primul lector invitat a fost secretarul de stat Rónay Zoltán. Comisia de Urbanism, la inițiativa președintelui dr. Leiner Ernő, a organizat o serie de prelegeri; cea despre educația fizică susținută de Matusik Márton, cea dedicată importanței uceniciei susținută de Sófalvi György - secretarul Societății Industriale, despre literatură și artă susținută de Farkas Ferenc, iar Kepes Ármin conferenția despre importanța educației extrașcolare. La 28 martie ministrul Kunfi a vorbit în fața unei audiențe numeroase la Palatul Cultural despre reformele din domeniul educației populare. Dintre organizațiile profesionale merită menționate Federația Meșteșugarilor din Construcții, Asociația Meșteșugarilor din Construcții și Zidărie și Federația Micilor Meseriași. Dintre ONG-uri, Societatea Bur a organizat o adunare generală; de asemenea, Asociația de Caritate a Funcționarilor Publici Arad a fost foarte activă. Merită menționat faptul că la 26 ianuarie Szántay Lajos a fost ales în funcția de administrator al Bisericii Reformate Centru din Arad, înlocuindu-l pe Joó Béla, în timp ce administrator principal a rămas generalul Szabo Zoltán din Kisjolsva. La începutul anului în Arad au apărut trei noi ziare: Fáklya (Făclia), Aradi Tükör (Oglinda arădeană) și Paprika Jancsi (Hopa Mitică), ziar satiric. Centrul vieții culturale a rămas Palatul Cultural unde se organizau în continuare matinee duminicale la fiecare două săptămâni. Programul includea producții artistice de vioară, pian și voce, precum și artă literară și proză, cu accent pe poeții moderni. La primul matineu au participat Szántó Manó, violonist, Szántó Gizi, pianist și Ocskai László care a interpretat fragmente de operă. Poetul Polgár László a citit din poemele sale lirice. Între timp jurnalistul Mohor Ágoston a ținut o prelegere despre socialism și artă. Matineele au fost organizate de filiala din Arad a Sindicatului Salariaților. Orașul se pregătea din timp pentru sezonul estival de plajă, așa că a închiriat băile Neptun de la societatea de exploatare și întreținere pentru 6000 de coroane pe an. Profitul era garantat pentru că se vindeau 7.200 de abonamente, ceea ce asigura un venit zilnic de 900 coroane. Imaginea vieții culturale a orașului nu ar fi completă fără o mențiune despre teatru, cinematograf și muzică. Karolyi Sandor, care era în general nemulțumit de locuitorii Aradului, se referea la locuitorii orașului ca fiind foarte mari iubitori ai artelor. Toate spectacolele din stagiunea de teatru care a durat nu mai puțin de 11 luni s-au jucat cu casa închisă, biletele fiind vândute în avans, iar actorii bine plătiți mergeau la băi pentru a se relaxa. Programul a alternat între proză, operă și operetă. La Palatul Cultural Asociația Filarmonică avea un ansamblu profesionist și un cor format din 80 de muzicieni. Orașul avea trei cinematografe unde rulau premiere: Apollo, Uránia și Elisabeta. Iată o parte din spectacolele și momentele importante ale sezonului 1918-1919! Directorul Teatrului Național a fost Szendrey Mihály, al cărui contract a fost prelungit cu trei ani de către ministrul de interne în ianuarie 1919. Pentru a se adapta la noua situație, spectacolele începeau la orele 15.00 și 19.00, cu prețuri reduse. În această stagiune, după o pauză de 10 ani, a avut loc premiera operei franceze "Mam'zelle Nitouche", dar au fost interpretate și operele „Carmen”, „Cyrano”, „Faust” și „Omul de aur”. Premiera stagiunii de primăvară a fost comedia „Soț și soție” de Lakatos László și farsa „Jabba” cu regizorul Szendrey în rolul principal. În afară de Naționalul arădean, Trupa de Cabaret a prezentat un program permanent de cabaret ușor, scenete de comedie, serate picante sau cu artiști din străinătate.

Deschiderea stagiunii Teatralui de vară era programată pentru 18 iunie. 

"Aradul – ultimul bastion maghiar și avanpost românesc"

 Acesta este titlul potrivit dat articolului său despre Arad de către un colaborator al cotidianului Pesti Napló. Când vorbim despre această perioadă nu putem ignora relația româno-maghiară pentru că unii dintre liderii românilor maghiari și transilvăneni - Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș, Iustin Marșieu - au trăit și au lucrat în oraș și au jucat un rol important în evenimentele care s-au derulat. Astfel, orașul a avut un rol semnificativ în unificarea cu România, dar factorul  decisiv a fost intrarea României în război de partea Antantei care a fost o consecință a politicii lui Brătianu. Idiferent de aspectele subliniate, acești oameni erau foarte bine informați, știau exact ce să spună, când și cum să spună, iar uneori chiar spuneau, dar autoritățile maghiare nu au luat în serios ceea ce au auzit. Să urmărim evenimentele de la Arad cronologic pentru că aici a purtat negocieri Jászi Oszkár și aici s-a pregătit parțial adunarea de la Alba Iulia. În septembrie 1918 una dintre intențiile de viitor ale guvernului maghiar era maghiarizarea județelor. Un colaborator al cotidianului Aradi Közlöny (Gazeta de Arad) l-a vizitat pe Vasile Goldiș în biroul său și l-a întrebat ce părere are despre ideea guvernului. Răspunsul a fost surprinzător de sincer: "Dacă vă spun adevărul mă închid, dacă dumneata scrii adevărul te închid. Nu am de gând să mă ocup cu asta, este un joc jucat de Apponyi de 70 de ani și de Wekerle de 73 de ani. Acum, când apar noi țări și noi popoare, este ridicol, nici nu se știe soarta Transilvaniei." 

Vasile Goldiș

Ștefan Cicio-Pop

Nu putea fi știută, dar părea să se contureze, pentru că pe 19 octombrie Ștefan Cicio-Pop și Alexandru Vaida Voevod au declarat în Parlamentul din Budapesta că nu recunosc dreptul Guvernului maghiar, nici cel al Parlamentului ungar de a decide asupra problemelor românilor din Ungaria.

Pe 2 noiembrie Consilul Național Central Român nu a participat la mitingul din Piața Libertății (azi Avram Iancu), dar Cicio Pop l-a vizitat pe generalul-locotenent Resch în cetate și a oferit ajutorul ofițerilor și soldaților români pentru menținerea ordinii și siguranței publice, ba chiar să meargă în județ dacă va fi fost nevoie. La 9 noiembrie cotidianul „Aradi Közlöny” (Gazeta de Arad) l-a interpelat din nou pe Goldiș în legătură cu notificarea pe care Consiliul Național Român o adresase Consiliului Național Maghiar în care formulase dreptul la cele 26 de județe și preluarea întregii puteri administrative. Goldiș a declarat că Transilvania avea o majoritate românească și, prin urmare, avea dreptul de a se separa de Ungaria, respectând principiile wilsoniene. La întrebarea ce se va întâmpla cu blocurile secuiești, maghiare, săsești și șvabe, răspunsul era că aceste aceste blocuri vor avea dreptul de a folosi limba maternă în administrația publică, în instanțe, în învățământ și în cultură. Care va fi soarta Aradului? - a fost următoarea întrebare. Răspunsul a fost: granița lingvistică este la Kétegyháza, adică Aradul este în spatele ei, ceea ce înseamna că Aradul va rămâne un oraș maghiar pe teritoriul românesc. La început aceasta va fi o rană adâncă, dureroasă, dar se va vindeca încet. Teritoriul Ungariei va fi la fel ca teritoriul României de dinainte de război, dar va fi pur maghiar. Guvernul l-a autorizat pe Jászi Oszkár să se întâlnească cu reprezentanții Consiliului Național Român din Arad în legătură cu cererile formulate în 9 noiembrie. Jászi a sosit la Arad joi, 14 noiembrie însoțit de profesorul Apáthy, profesorul Somló Bódog- președintele Consiliului Central Transilvănean, Dr. Vincze Sándor, președintele Oficiului Național de Statistică, consilierul ministerial Kovács Alajos, ofițerul șef Szekeres Győző și de secretarul de stat Széchi. Delegația a fost cazată la Hotelul Crucea Albă. Întâlnirea a început la ora 11.00 în Sala de Consiliu a Prefecturii. Delegația Consiliului Național Român a fost condusă de Ștefan Cicio Pop, Vasile Goldiș și Aurel Lazăr. Din partea Partidului Social Democrat din România au fost prezenți Iosif Jumanca și Iosif Fluieraș. Ulterior, au fost prezenți și reprezentanți ai Consiliului Național Șvăbesc. La baza discuțiilor a stat apelul lansat de Consiliul Național Român la 9 noiembrie privind preluarea puterii guvernamentale depline în cele 26 de județe. În lunga sa expunere Jászi Oszkár a explicat că revendicările nu puteau fi îndeplinite deoarece în acel moment se putea discuta doar o dispoziție, iar decizia finală urma să fie luată de Conferința de pace. Guvernul maghiar era dispus să acorde autodeterminare deplină tuturor popoarelor. Cererile formulate nu respectau principiile wilsoniene deoarece în zonele vizate trăiau 2,9 milioane de români și 3,9 milioane de non-români. Conform propunerii maghiare Consiliul Național Român urma să preia întreaga administrație doar în zonele monolingve sau majoritar românești. Ceea ce solicitau ei era crearea unei noi ordini și a unui nou stat. Prima fază a negocierilor s-a încheiat la ora 12:30 și s-a ajuns la un acord, acela de a contina convorbirile în după-amiaza următoare în prezența lui Iuliu Maniu, care urma să sosească de la Viena. În dimineața zilei de 15 noiembrie Consiliul Național Român a ținut o ședință la care Iuliu Maniu a fost prezent, în care au fost repinse toate propunerile de soluționare a problemei avansate de partea maghiară. După-amiază Maniu a ținut un discurs de două ore în care a explicat că poporul român are dreptul istoric de a avea un guvern independent, suveran și democratic pe întreg teritoriul locuit de români, în vederea formării unui stat. Propunerea maghiară era calificată drept inacceptabilă, deoarece, dacă ar fi fost acceptată, ar fi însemnat renunțarea la dreptul unui stat unitar și suveran. Jászi i-a mulțumit lui Maniu pentru sinceritatea sa, pentru că a spus că intenționau să creeze un stat independent, suveran, fără a ține cont de celelalte grupuri etnice. În plus, România era unul dintre cele mai corupte state din Europa care nu trebuia lăsat să servească etniile maghiară, germană, sârbă și slovacă. Delegația ungară nu avea niciun mandat pentru a accepta sau a discuta cererile. Delegația ungară a înmânat un pachet de propuneri în 14 puncte privind autodeterminarea deplină care permitea poporului român să fie reprezentat în administrația locală și centrală. Conform punctului 7 Consiliul Național Român sau Guvernul Provozoriu Român  nu puteau utiliza serviciile Armatei Regale Române în teritoriile de la vremea respectivă. Maniu a reacționat imediat la cele spuse, spunând că singura soluție era suveranitatea deplină. Nu a vorbit despre aderarea la România, nu a vorbit despre un sistem cantonal, a vorbit doar despre suveranitate. La ora 21.00 Aurel Lazăr a dat citire unei declarații a Consiliului Național Român privind întâlnirea, spunând că părțile nu și-au acceptat reciproc ofertele și că negocierile s-au încheiat fără rezultate. S-a decis organizarea unei gărzi naționale pentru a asigura securitatea românilor și ordinea internă. După întâlnire Nóti Károly de la cotidianul Aradi Közlöny l-a vizitat pe Ștefan Cicio-Popo la numărul 7 pe strada Fábián Gábor și l-a  întrebat de ce nu a acceptat autodeterminarea oferită de guvern. Încă de la început Cicio-Pop a spus că nu mai este deputat, că este președintele Consiliului Național Român și că speră să nu mai fie nevoit niciodată să reprezinte interesele românești la Budapesta. Pe această temă a remarcat faptul că nedreptățile vechiului regim nu puteau fi uitate de promisiunea noii orânduiri. Maghiarii nu trebuiau să se teamă că vor fi oprimați, pentru că erau fii poporului și se urmau să fie implementate cele mai democratice politici. Aurel Vlad care era prezent a adăugat că ceea ce voia să dea guvernul nu era suficient. De altfel, Aurel Vlad a răspuns la comentariul profesorului Abraham din timpul discuțiilor conform căruia acolo unde până atunci procentul maghiarilor ocupați în varii domenii începând cu profesiile liberale și până la nașul de la calea ferată era de 70-80%, într-o situație schimbată; românii vor fi într-o majoritate asemănătoare după trecerea un timp. La 21 noiembrie Consiliul Național Român a emis o declarație prin care declara că respinge orice acțiuni menite să împiedice suveranitatea României. Gazeta de Arad (Aradi Közlöny) a cerut comisarului guvernamental Varjassy să comenteze declarația, la care acesta a răspuns că „nu este nimic surprinzător în această declarație, deoarece i-au spus ce vor și lui Jaszi. În plus, ne-am despărțit și de Austria, un popor care se respectă nu suportă sclavia”. Consiliul Național Român a făcut apoi pregătiri pentru a convoca o Adunare Națională la 1 decembrie la Alba Iulia. Goldiș a declarat că: "vor fi desemnați 900 de delegați din 119 circumscripții românești, cărora li se vor alătura reprezentanți ai episcopiei, ai organizațiilor bisericești și civile, ai instituțiilor de învățământ și ai Gărzii Naționale. Adunarea Națională va declara cu siguranță independența națiunii, iar singura soluție sigură este văzută în cadrul Regatului României. Maniu a adăugat că atâta timp cât Varjassy era comisar guvernamental administrația maghiară va rămâne în Arad, dar pentru ei linia de demarcație era granița lingvistică. La 1 decembrie la Alba Iulia 1.228 de delegați au adoptat o hotărâre în  9 puncte a cărei esență era crearea României Mari. Pentru noi rămâne memorabil Punctul 3 sau, mai exact, nerespectarea acestuia în Constituția Regală din 1923 până în prezent. Punctul 3 promitea libertate națională deplină pentru toate popoarele care trăiau împreună, educație, administrație și legislație în propria limbă cu contribuția persoanelor aparținând     popoarelor respective, precum și reprezentarea proporțională în organele legislative și guvernamentale. A fost pur și simplu omis din Constituție. Adunarea Națională a ales Consiliul Național format din 200 de membri și Consiliul Dirigent care acționa ca guvern românesc în Transilvania. Sediul Consiliului Dirigent a fost la Sibiu, iar președintele acestuia a fost Iuliu Maniu. Ștefan Cicio-Pop a fost însărcinat cu afacerile militare, iar sediul său a fost mutat la Școala de Băieți din Piața Franz din Arad. După unire politicienii români din Transilvania au simțit repede cât de mult valora un acord preliminar la București. Vasile Goldiș, în numele Consiliului Dirigent, a înaintat guvernului său următoarea propunere de înțelegere: ”până la restabilirea ordinii definitive, dar pentru cel puțin 3 ani, cele 26 de județe urmau să fie conduse de Consiliul Dirigent, timp în care guvernul român va conduce Transilvania doar din punct de vedere financiar și militar, iar după provizorat, doi membri ai Consiliului vor primi portofolii ministeriale”. Bucureștiul a măturat  proiectul și a luat următoarea decizie; „trei membri ai Consiliului Dirigent urmau să aibe rang de ministru, dar vor acționa ca experți fără drept de vot, prefecții noilor județe urmau să fie numiți din vechea Românie, viceprefecții puteau să fie transilvăneni, iar după Conferința de pace fiecare județ își va alege reprezentanți în parlamentul de la București. Concluzia cotidianului “Arad és Vidéke” – „Aradul și Ținutul Aradului”: Bucureștiul îi ignoră pe unguri, pe secui, pe germani, persiflează principiile wilsoniene, Antanta și Armata Regală Română făuresc granițele României Mari. În fine, întrebarea nu este deloc retorică: cât timp ne vom mai amăgi? 

Aradul în timpul Republicii Sfaturilor

 Károly Sándor și-a exprimat și el părerea sa conform căreia în Arad nu a existat o dictatură roșie, nimeni nu a fost bătut până la moarte sau jefuit. După proclamarea Republicii Sfaturilor comandamentul francez a introdus cenzura în Arad, care a fost extinsă la ziarele budapestane. Nu era permisă vânzarea niciunui produs de presă fără autorizația cenzorului. Biroul cenzurii funcționa sub comanda unui general-locotenent francez în clădirea primăriei. La 23 martie generalul Gondrecourt a adresat o proclamație locuitorilor orașului, informându-i că la comanda supremă se afla comandamentul militar francez..       Autoritatea civilă maghiară rămânea în funcție, dar comandamentul francez urma să fie autoritatea supremă pentru orice execuție practică. În urma unei decizii superioare militarii sârbi s-au retras din cetate și au fost înlocuiți de trupele franceze. Varjassy Lajos continua să acționeze în calitate de comisar guvernamental în numele Consiliului Muncitoresc. Pe 26 martie primarul Sarkány a publicat și el un manifest. În acesta el a informat cetățenii că armata maghiară se retrăgea din oraș, la vest de zona neutră definită. Educația se desfășura la toate nivelurile, dar exista posibilitatea unor probleme cu iluminatul din cauza lipsei de cărbune. Îngrijorările primarului au fost confirmate  deoarece în scurt timp au fost închise contoarele de gaz și a fost întreruptă alimentarea cu energie electrică. Cu toate acestea Gondrecourt a avut posibilitatea de a introduce legea marțială la cererea Consiliului Muncii, iar următoarele infracțiuni au fost aduse sub jurisdicția instanței marțiale: 

 Varjassy Lajos sk. 

Bittó József a fost numit președinte al Curții marțiale. Spre bucuria tuturor, între timp a repornit iluminatul electric, deoarece au fost rechiziționate șapte vagoane de cărbune prusac puse deoparte pentru treierat la o fermă din Bujac. După plecarea trupelor sârbești comandamentul francez a permis traficul între Arad și Aradul Nou, lucru de care au profitat imediat țațele din Aradul Nou care au apărut cu mărfurile lor proaspete în piața arădeană. Consiliul Dirigent a hotărât ca  marțea și vinerea să fie declarate zile fără carne în Arad, iar abatoarele erau închise în aceste zile. Contravenienții au fost amendați cu 10.000 de coroane și închiși. Alte restricții au fost impuse, toate mașinile trebuiau să fie înmatriculate, mașina rămânea la proprietar, dar nu putea fi transportată sau vândută. Prima măsură luată de Biroul de Asistență Socială a fost introducerea unei taxe de asistență socială din care se spera colectarea a 6 milioane de coroane. În primele trei zile a fost adunată suma de 1 milion de coroane, cea mai mare sumă fiind donată de frații Neuman; 800.000 coroane. Orașul a fost profund afectat de moartea respectatului farmacist Guthori Földes Kelemen. Fostul membru al Comisiei Legislative a decedat la 26 martie 1919 la vârsta de 76 de ani. În același timp aprovizionarea cu alimente s-a îmbunătățit, deoarece piețele din Aradul Nou și Lipova au fost deschise pentru Oficiul de Alimentație Publică. Orașul a rămas fără ziare între 5 mai și 13 mai! Privind retrospectiv, motivul era de înțeles deoarece la 5 mai s-a format un contraguvern la Arad sub conducerea contelui Károlyi Gyula. Cotidianul „Arad és Vidéke” relata despre acest eveniment în 16 mai; "Un celebru miez de noapte de mai". „Aflăm că în orașul nostru s-a format un guvern maghiar la miezul nopții de 5 mai. Mișcarea a pornit sub organizarea partidelor politice maghiare, dar liderii au fost arestați la Budapesta. Era nevoie de un oraș aflat în afara controlului bolșevic. Guvernul lui Károlyi a fost format parțial din personalități publice arădene - dr. Varjassy Lajos, dr. Barabás Béla, Kintzig János, care au primit posturi ministeriale. Guvernul își ținea ședințele în sala mică a Casei de Economii Arad-Cenad. Guvernul și-a proclamat obiectivele, cele principale fiind restaurarea valorilor burgheze și răsturnarea regimului bolșevic, pe care le populariza prin afișe și manifeste. Guvernul a existat doar pe hârtie deoarece în drum spre Szeged armata română i-a coborât și reținut pe miniștri din tren la Mezőhegyes, eliberându-i  abia mai târziu. Evenimentele legate de Guvernul de la Arad sunt discutate în detaliu în memoriile doctorului Barabás Béla . Locul vacant de comisar guvernamental a fost ocupat de Greén Nándor, fostul căpitan-șef al orașului, care a declarat că în situația dată nu-și dorea altceva decât să îmbunătățească pe cât posibil ordinea și traiul public.   

Sabia lui Damocles, sau ...nu tot ceea ce întârzie se pierde...

 Toate zvonurile și speculațiile vor fi luat sfârșit, s-a vehiculat de mai multe ori posibilitatea unei ocupații militare românești, dar autoritățile i-au liniștit rapid pe arădeni: Aradul rămâne! Este probabil ca evenimentul să fi fost precedat de un vid informațional și de știri, presa fiind redusă la tăcere prin cenzură, iar liderii orașului nu erau lăsați să vorbească. Pe 17 mai ziarele au relatat despre un concert de anvergură al Orchestrei Filarmonice, demonstrând încă o dată că Aradul era cel mai cult oraș din punct de vedere muzical dintre toate orașele din provincie. Programul era impresionant - Suita în patru acte de Bizet, Concertul pentru pian și orchestră în do minor de Beethoven interpretat de Linger Ernő, Scherzo de Goldmark, finalul Lorelei de Mendhelsson, Vocile de primăvară ale lui Strauss, Uvertura Vânătorul fermecat de Weber. Aflăm din ziare și programul cinematografelor: La Uránia rula Fata Americii, la Elisabeta - Atractie și Nopți fierbinți, la Apollo – Steaua Nordului. Teatrul Național arădean anunța organizarea matineelor, iar ordinul căpitanului-șef Bittner a reglementat cu cât se puteau croi hainele bărbătești, tot pe agenda zilei fiind și desemnarea juraților pentru cea de-a III-a sesiune de jurizare. Tot din presa vremii aflăm că a avut loc un accident nefericit, Mákos Erzsébet, o tânără de 17 ani, locuitoare din Varjas, fiind lovită de un șoferul Pollák József. Fata a fost transportată la spital, dar starea ei nu era gravă. La 18 mai însă, se anunța cu litere îngroșate că trupele române au cucerit orașul imperial Arad! Colonelul Pirici este comandantul orașului! Dar să-l cităm din nou pe Károly Sándor care descrie evenimentul cu o laconică concizie: "Când armata română a intrat și a preluat controlul de la francezi, acest act istoric s-a desfășurat la fel de ușor ca și cum nu ar fi fost vorba de trecutul unui oraș de mare calibru. Generalul francez a spus trei fraze scurte, colonelul român a răspuns cu trei fraze scurte. Unul a mers în dreapta, celălalt în stânga, iar tricolorul românesc a fost arborat în locul drapelului maghiar". Evenimentul a avut o parte de protocol scrisă dinainte pe care autoritățile maghiare o cunoșteau cu siguranță. La ora 10 dimineața primarul Sarkány a fost vizitat în biroul său de Sever Ispravnic, Eugen Costina și Teodor Pop care l-au informat că Armata Regală Română va sosi în decurs de o oră și va prelua comanda orașului, toți funcționarii orașului trebuiau să rămânâ pe loc. Vestea s-a răspândit ca un foc de paie, o mulțime de oameni s-a adunat în Piața Primăriei, elevii de la Școala Normală Română venind la eveniment fluturând steaguri naționale. Comisarul guvernamental Greén și primarul Sarkány au convocat Consiliul Local și au decis să întâmpine împreună marșul în fața primăriei. La ora 10:45 a sosit avangarda, condusă de locotenent-colonelul Vasilescu, care a anunțat că în scurt timp vor prelua controlul total al orașului și a ordonat arborarea drapelului românesc. La ora 11 a sosit călare colonelul Pirici care a rostit o scurtă alocuțiune „Frați români! În numele Majestății Sale Regele Ferdinand I armata română a intrat în Transilvania pentru a instaura pacea și ordinea." El l-a asigurat pe comisarul guvernamental că acțiunile sale vor servi interesele orașului și ale județului, fără nici o discriminare națională sau religioasă. A fost publicat primul decret al Prefecturii. Armata română a mărșăluit în Arad, iar orașul a intrat sub control românesc. Funcționarii au  rămas în funcție. Poliția municipală a rămas pe loc sub controlul comandamentului militar românesc. La 20 mai comisarul guvernamental Greén Sándor și-a predat biroul lui Iustin Marșieu care, în primul său act oficial, a declarat că îi va demite pe toți funcționarii care nu vor depune jurământul de investitură până la ora 15.00. La ora 17.00 la Primărie a declarat că primar va rămâne în continuare dr. Sárkány Ferenc. Dumnezeu lucrează pe căi misterioase, așa cum spune proverbul, dar pe 24 mai armata română s-a retras din oraș, iar armata franceză s-a întors sub comanda generalului De Tournade. Greén Sándor a fost numit din nou comisar al guvernului, dar Iustin Marșieu a rămas prefect.

Cu toate acestea cenzura a interzis toate ziarele între 24 mai și 14 iunie. În ciuda acestui fapt orașul încerca să revină la vechea sa viață, administrația franceză reînființând Comisia Legislativă, afirmând că municipalitatea ar trebui să fie condusă în continuare de propria jurisdicție. Însă reprezentanții români desemnați nu voiau să se implice pentru că nu voiau să meargă pe calea vechilor practici și a vechilor legi. Cu toate acestea unele comisii au fost reînființate și s-a decis ca lucrările de canalizare din districtul Grădiște să fie efectuate de firma Rossi și Pellegrini. Tocmai când se credea că totul va rămâne așa cum era, la 25 iunie au sosit la Arad generalii francezi De Lobit și d'Espèrey. Ei au fost primiți în Piața Primăriei, și este interesant de remarcat că un număr mare de români din județ au fost transportați la eveniment cu trenuri speciale. Oaspeții au fost salutați de generalul De Tournade, care l-a prezentat pe comisarul Greene care la rându-i i-a salutat pe generali în limba maghiară, apoi Iustin Marșieu a citit un text în limba franceză. Generalul d'Espèrey a precizat că el considera cauza românilor dreaptă și că toți românii vor fi eliberați de sub stăpânirea străină. Consiliul municipal încă mai lua unele decizii, deoarece considera că nu s-a întâmplat nimic neplăcut și că orașul trebuia să trăiască în continuare. Pentru a reduce deficitul de locuințe, s-a decis construirea a trei blocuri cu două etaje, cu două și trei camere pe strada Pöltenberg Ernő, cu apă curentă și canalizare, bineînțeles. Investiția ar fi costat trei milioane de coroane... dacă lumea nu s-ar fi schimbat din nou până pe 5 iulie. Iustin Marșieu a plecat la Sibiu, s-a întors sâmbătă 5 iulie și a spus că românii preiau conducerea Aradului și speră că preluarea va fi pașnică și fără probleme, dr. Angel István urmând să-l înlocuiască pe dr. Ferenc Sárkány în funcția de primar. Însă la 6 iulie generalul Tournadre a numit români în fruntea primăriei și a birourilor de stat, cu Ioan Robu în funcția de primar, secondat de Angel István ca adjunct, dar autoritatea supremă a rămas în mâinile generalului... pentru o vreme. Ceea ce s-a întâmplat în continuare este ceea ce literatura de specialitate numește o schimbare de imperiu - sau de suveranitate - iar până la sfârșitul lunii iulie aceasta a avut loc. Putem discuta dacă acest lucru a fost fatal sau evitabil, dar un lucru este sigur: predecesorii noștri, în funcții publice sau nu, au iubit mult orașul. Chiar și în cele mai dificile momente, pe deplin conștienți de responsabilitățile lor, au acționat, au făcut ce au putut, dar au făcut întotdeauna tot posibilul pentru binele ORAȘULUI și al LOCUITORILOR LUI, ca să citez o vorbă clasică. Cine are nevoie de dovezi, poate să se plimbe prin oraș pe străzile principale și secundare pentru că imaginea orașului până în ziua de azi este cea creată acum 140-150 de ani de cei cărora le-a păsat de oraș și care credeau că este important ca Aradul să progreseze! Pentru mine, pentru noi, în inimile noastre, rămâne Aradul!

Bibliografie: 

Arad. Monografia orașului 1999, Arad. 

Aradi Közlöny (Gazeta de Arad) Anuar. 1912. vol. XIV. 

Aradi Közlöny (Gazeta de Arad) iulie-decembrie 1918. Vol. XXXIV. 

Aradul, permanență în istoria patriei 1978, Arad. 

Arad és Vidéke (Aradul și Ținutul Aradului), ianuarie-iulie 1919. Vol. XXXXIX. 

Dr. Barabás Béla 2005. Memoria - Documentele mele. Ediția a II-a. Arad. 

Károly Sándor 1937. În Metamorphozis Transilvaniae. Cluj Napoca. 

Dr. Márki Sándor 1911. Arad. În Révai Nagy Lexikon 

Cotidianul Românul, Arad, 1918 octombrie-noiembrie. Anul III. 

Velkei Tamás, 2008. Acordul de la Belgrad, un pas spre Trianon. Cotidianul Magyar Nemzet, 23 noiembrie.